Am fractură de scafoid la mâna dreaptă. Fără ghips. Cine ţine atât să mă oprească din scris? 2011 va fi un capăt de lume

29 decembrie 2010 13 0

Miercuri, 29 decembrie 2010. Am fost la Spitalul Clinic de Urgenţe Floreasca azi – am intrat în a cincea zi de la căzătura pe mâna dreaptă (din noaptea de Crăciun) şi durerile n-au încetat, mâna dreaptă n-o pot folosi decât simbolic, la scris. Am lăsat să treacă sărbătorile Crăciunului şi încă o zi, azi i-am telefonat medicului primar ortoped (şef secţie Ortopedie I) Gheorghe Popescu, care m-a operat acum patru ani la genunchiul stâng, şi i-am spus de păţania mea de acum cinci zile. M-a certat că am lăsat atâtea zile să treacă, i-am spus că am sperat, în secret, că nu e nimic serios. Am fost impresionat la intrarea în spital de numărul accidentaţilor în cârje sau cu mâinile legate de gât, sau de paturile bolnavilor ţinute pe hol, fiindcă nu mai aveau loc în saloane. Credeam că medicul primar Gheorghe Popescu, foto, n-o să mă recunoască, după patru ani (eu îmi aminteam vag de figura lui; nu-mi aminteam nici la ce etaj îi e cabinetul). M-am dus înarmat cu ultima mea carte de versuri, să-i înduplec inima (că doctorii devin nesimţitori la durerile pacienţilor). Am intrat în spital „teleghidat”, am ajuns unde trebuia. Cum ne-am văzut, cum ne-am recunoscut, de parcă ieri ne-am despărţit. Mi-a apăsat degetul lui pe mâna mea dreaptă exact acolo unde mă durea cel mai tare şi a dat din cap, de parcă mi-ar fi spus: „te-ai aranjat”, dar n-a spus decât: te duci imediat să-ţi facă o radiografie, mi-a scris trimiterea. M-am aşezat la coadă la radiografie (cinci persoane înaintea mea, toate cu mâinile vătămate, după mine a venit o bolnavă pe o targă pe roţi, împinsă de brancardieri), aparatura e de ultimă oră, la plecare medicul care mi-a făcut filmul mâinii în două poziţii (culmea, una era „în poziţie de scris”, aşa i-a scris pe trimitere) mi-a arătat, mărind imaginea pe computer, cum arată în amănunt oasele şi ligamentele mâinii mele drepte. „Fractură de scafoid carpian”, a decretat medicul primar Gh. Popescu, „am ştiut de la început”. El vede prin degete, prin pipăire, fiecare oscior dacă e în ordine. Nu puteam să cred că am fractură, din nimica toată! Fir-ar să fie. Vii la control imediat după Revelion, mi-a dat ordin, să vedem cum evoluează. „Te vei repara după trei luni”. Cââât? Trei luni? Trăiesc în plin absurd, dar ce păcate am făcut eu să trag în asemenea hal ponoasele? (Apropo, continui să fiu încântat de comentariile scrise aici de Octavian Mihăescu prin filtru ortodox; citiţi-le printre rânduri, anul 2011 ar putea fi un capăt de lume; îi aplaud şi pe Ruxandra Anton şi Nicolae Ciobanu că au intrat în jocul lui Octavian Mihăescu şi că nu iau peste picior „viziunile” sale, din contră; avem atâtea chestiuni spirituale de lămurit împreună). Doctorul Gh. Popescu a strigat de la el din cabinet pe cel ce e responsabil la capera de pus ghips. Nu, i-am spus, nu pun ghips! Trebuie să stea nemişcat scafoidul carpian. I-am amintit ce am păţit cu ghipsul pus greşit când m-am accidentat la piciorul stâng, acum patru ani, cum s-a chinuit să mă readucă pe linia de plutire, după ce m-am trezit cu cheaguri de sânge în organism. Bine. Şi-a chemat asistenta, dă comandă pentru suport ortopedic detaşabil. Am acceptat să plătesc (am plătit şi filmul, de altfel, cu 30 lei) – am aşteptat două ore să vină reprezentantul firmei cu acea manşetă specială de pânză şi limbi de metal, cu „arici”, care-mi imobilizează degetul mare şi încheietura, plus palma dreaptă, alţi 80 de lei. Am venit acasă cum am plecat, cu metroul, uşurat că am scăpat cu atât. Am plecat cu mâna dreaptă strict imobilizată în manşonul cu arici. Acum arăt ca un „luptător” (Bucureştiul e plin de „luptători” care apără inclusiv metroul şi sunt echipaţi cu curele de piele inclusiv la încheieturi). În definitiv, e o fractură, trebuie numai să mă menajez. Nu spun că am mers pe trotuare pline de gheaţă de la şi până la metrou şi mă gândeam că atâta mi-ar mai lipsi, să alunec şi să cad în aceeaşi mână dreaptă, atunci chiar că aş fi murit de durere… Ajuns acasă, am luat seama că manşeta pusă (pe post de ghips) îmi face mâna dreaptă imposibil de folosit, acum nici nu mai pot să mănânc sau să-mi spăl mâna. Vai de capul meu. M-am uitat pe Internet să văd ce înseamnă osul ăsta scafoid – zice Wikipedia: Osul scafoid este un os de mici dimensiuni situat în partea radială a carpului sau lateral între mână şi antebraţ în postura medicala standard. Este cel mai mare dintre oasele primului rând al carpienelor. Pe cât e de mic osul ăsta scafoid (deşi e cel mai mare din parcare), pe atât e de-al dracului… Sau: Os care constituie partea supero-externa a carpului (scheletul incheieturii mainii), care se articuleaza cu antebratul. M-am lămurit din pod. N-are rost să-mi mai bat capul. Ce n-am spus, e că din noaptea de Crăciun sunt intrigat – ce semnificaţie poate să aibă fractura mea la mâna dreaptă, totuşi? Cea mai corectă e că mi s-a dat un semn să o las mai moale cu scrisul, să iau o pauză. Adică nu mai puteam fi oprit din scris decât prin acest accident? Dar cine are atâta interes să nu mai scriu aici? Dumnezeu? Sau Cel Viclean? Adevărul e că pe mine mă intrigă din noaptea de Crăciun altceva: că nu pot să mă închin complet cu mâna dreaptă! Nu cumva iar a intervenit Cel Viclean şi m-a pedepsit că trebuie să o las mai moale şi cu facerea crucii şi rugăciunile (deşi nu mă omor cu firea, nu sunt un ortodox practicant; nu merg duminica la biserică decât rar, invitat să ascult predicile unor preoţi plini de har)? Fiindcă prea se aseamănă cu celălalt accident avut, la genunchiul stâng, acum patru ani – când eram aşteptat de părintele stareţ de la Mănăstirea Putna să mă mărturisesc (eram în anii în care eram obsedat de sinucidere). Pur şi simplu atunci am fost accidentat de Cel Viclean (cum spun ortodocşii), să nu mai pot să îngenunchez şi să mă mărturisesc, să mă curăţ de păcatul obsesiei de a mă sinucide. În „Cartea zădărniciei” atrăgeam atenţia, întrebat fiind de Alexandru Deşliu (urcat la ceruri) de cine mi-e frică:

Închei răspunsul la această întrebare cu o îndreptare: obsesia sinuciderii parcă se îndepărtează iar de mine, mi-e sincer teamă să o mai invoc! Poate şi fiindcă am văzut pe propria piele că are legătură cu Vrăjmaşul (nu e nimic mistic în ce vă spun; religia creştină e convinsă că sinuciderea are legătură directă cu Diavolul, care aşteaptă să-ţi preia sufletul): am văzut Vrăjmaşul atunci când m-am accidentat, pe 2 ianuarie 2007, în incinta Mănăstirii Putna şi l-am auzit efectiv urlând în spital, la sala postoperatorie, la Bucureşti, din pieptul unui sinucigaş (am stat vecin de pat o noapte, mai mult n-am rezistat, cu un sinucigaş care se aruncase cu 13 zile în urmă în faţa unei TIR în viteză, era zdrobit tot). Poate şi presiunea astrală (a zodiilor Vărsătorului şi Peştilor) a mai scăzut… Mi-e ruşine să spun că mă sperie cel mai tare acum posibila revenire a gândului sinuciderii. Îmi amân orice proiect, nu mai am curajul să mă angajez într-o luptă deschisă cu mine însumi. Şi fiindcă sinuciderea a devenit un ideal de neatins, am rămas în aer, nu prea mai am de ce să mă agăţ, să-mi continui eventual aventura.

PS. Public alte felicitări primite pe e-mail, au personalitatea lor – de la Mădălina Ghiu (Editura Cartea Românească; felicitarea cu pisici), de la Călin Vlasie (Editura Paralela 45), de la Petru Romoşan şi Adina Kenereş (Editura Compania), de la Ruxandra Anton (Galaţi) sau Marina Nicolaev (Paris).

0
13 Comments
  • Ruxandra Anton
    decembrie 30, 2010

    Ca să fac haz de necaz, aş zice că medicul te aştepta. Mie, mulţumesc lui Dumnezeu, chiar mi-a trecut complet, mi-au mai rămas doar nişte julituri cicatrizate. Da’ bine că te-ai dus! Nu te mai gândi de ce ţi s-a întâmplat iar…ştiu că ţi-e greu, dar nu-ţi face încercarea şi mai grea…te rog!

  • Nicolae Ciobanu
    decembrie 30, 2010

    Aieste-ncercări, Frate LIS, pot fi şi de genul lui Iov (nu-l precizez, că mi-ar fi cu ruşine mie, care n-am parcurs Biblia decât în pas de cal-şah, fără a da nicându de mat)…
    Io, de credinţa nimănui, nu-mi fac batjocură, fiindcă destui mi-au scuipat direct în inimă, după ce le am deschis-o precum macii preeriilor, căţeilor de pripas.
    Aşa, că-i mai bine a nu te gândi la …, ci să spui, din toată credinţa domniei-tale: Domnul a dat…!

    Cu frăţească înţelegere, te mai rog: eşti la o „vrâstă” în care calciul nu te dă afară din casă… Suplineşte-l cu kilotone de iaurt preparat at home, din cel mai gras lapte din piaţă!
    Vei avea de astă supradoză nevoie, spre mai grabnica sudare a fisurii şi pentru crearea manşonului ce nu ţi se va resorbi decât în nişte ani… Parolă de om pătimit.
    Dupre cum vei ceti: ori Noapte bună, ori o Bună ziua!

  • Liviu Ioan Stoiciu
    decembrie 30, 2010

    Trebuia să te ascult mai demult, dragă Ruxandra Anton – acum e prea tîrziu să-mi retrag gândurile negre. E clar că eu sunt mai păcătos ca tine. O să treacă şi asta. Mă bucur că tu ai scăpat cu simple „julituri”.

  • Liviu Ioan Stoiciu
    decembrie 30, 2010

    Mulţumesc, domnule Nicolae Ciobanu – dar piaţa din Bucureşti nu se potriveşte cu piaţa din Târgul Chetrii, cum îi spuneţi, unde iaurtul natural curge la robinet. Dar e o idee literară (de mai mult nu sunt în stare), să profit de ocazie şi să-mi întăresc osciorul fracturat cu iaurt făcut acasă din lapte de Bucureşti.

  • Ruxandra Anton
    decembrie 30, 2010

    Dacă te ajută, uite ce spunea Eliphas Levi: ,,Suferinţa nu este un rău, este consecinţa şi aproape întotdeauna leacul răului” iar Gothe spunea aşa: ,,Nu vezi decât ceea ce cunoşti” . Tot ce vei presupune fără a te lumina pe deplin, este doar rătăcire. Gânduri negre? Toţi le avem, numai că puţini şi le cunosc iar şi mai puţini şi le recunosc. Mai păcătos?! Nu ne ştim noi toate păcatele…eu aş zice că cel rău a simţit că te poate pierde şi te-a oropsit mai mult, dacă e să mergem pe logica asta.

  • alexandru ovidiu vintila
    decembrie 30, 2010

    Draga domnule LIS,
    Imi pare rau sa aud ca nu sunteti tocmai bine. Va urez insanatosire grabnica si un an nou cat mai bun. Doamne ajuta!

  • Octavian Mihaescu
    decembrie 30, 2010

    Asa-i domne, bine graisi… io fac ciocu mic ptr ca ca-o zisa tare ghine conita Ruxandra, da la cap sprucaciunea când simte ca pierde pe cienva…

  • Tudor Cicu
    decembrie 30, 2010

    Aceste gânduri de sfârşit de an, prin bunăvoinţa Jurnalului LIS care ne-a găzduit pe toţi, ţi le voi închina ţie cititorule de pretutindeni. Mai ţineţi minte, Protogoras pe vremea când Atena devenea centrul culturii greceşti, prin afirmaţia că: „ Omul este măsura tuturor lucrurilor”, voia să sugereze veacurilor următoare că esenţială pentru o democraţie tânără, viitoare, de orice culoare politică ar fi ea, este, deci, „existenţa” unui popor luminat. Pe noi, ca români, Proto(gorausul) nostru din fruntea cetăţii ne vrea proşti. El nu are ureche muzicală decât pentru trompa cotrocenistă şi hăhăiala care se înalţă de acolo: „bă şi eu am fost corigent, hă-hă-hă, şi uite unde am ajuns!” Noi (criticii şi autorii de literatură) ne adunăm la masa de scris şi dacă nu reuşim să citim toate cărţile apărute, măcar reuşim să le comentăm pe cele mai interesante şi necesare fără nici o remuneraţie, în timp ce sus de tot (bunăoară şi de cultură) se vor ocupa alţii, bine remuneraţi (cu pile şi tupeu cât le ţine şoriciul), care nu-şi mai amintesc de cât timp n-au mai citit o carte, de se holbează şi mâţele lui Creangă a mirare. Unii au pus săbiile jos a neputinţă, alţii ne îndeamnă să le trecem din dreapta fracturată de greutăţile şi nenorocirile vremurilor, în mâna stângă, spre a nu ceda o palmă din tranşeea în care ne-am născut, ca mai târziu să nu ne trezim a urla cu mâinile ridicate spre cer, ca samovarele puse la focul sărăciei. Aici, de la masa de scris, cu gândul în urmă şi speranţa spre anul care ne aşteaptă, am înţeles că nu mai trebuie să fac şi eu previziuni. Să stăm liniştiţi: fac ei şi pentru noi. Cum şi de-a lungul veacurilor s-au tot făcut. Nu mă miră că până şi vocile marilor bărbaţi ai lumii au eşuat lamentabil, că cel care vedea în om „o trestie gânditoare” era pe bună dreptate ceva mai sceptic la afirmaţia lui Protogoras. Nu spunea profesorul de muzică a lui Bethoven: „N-a învăţat niciodată nimic şi nu va putea face nimic cât de cât cum trebuie”, şi asta chiar despre genialul muzician? Dar Napoleon Bonaparte, refuzând ideea vasului de război cu aburi prin celebra remarcă: „Vreţi ca o ambarcaţiune să navigheze contra vântului şi a curenţilor, făcându-se un foc de tabără sub punte? Vă rog să mă iertaţi, n-am timp să ascult astfel de bazaconii”. Dar până şi autorul ilustrei teorii a relativităţii s-a înşelat în 1932, când a afirmat că : „Nu există nici urmă de indiciu că energia nucleară v-a putea fi obţinută vreodată. Ar însemna ca atomul să fie divizat după bunul nostru plac”. Şi atunci daţi-mi voie şi mie să mă înşel cu privire la soarta culturii noastre când afirm mai sus că Proto(gorausul) din fruntea cetăţii ne vrea proşti şi că are intenţii bune si ne vrea luminaţi de domnia sa. Şi chiar ei sunt oamenii luminaţi ai cetăţii aşa cum chiar şi cred asta cu atâta tărie, altfel nu ne-ar demola cu aroganţa lor afişată, teoriile noastre despre treburile cetăţii. Şi să înţelegem odată că de pe acum ne pregătesc existenţa unui popor luminat şi că noi încă nu vedem. Dar vom vedea noi! Şi noi vedem: cum îşi trimit odraslele la studii în străinătate, să înveţe Marea Cultură a Occidentului care ne vrea binele pe la toate porţile, la care vom bate cândva, vorba lui Coşbuc „flămânzi şi goi făr-adăpost”. Pentru noi – se înţelege – fac ei toate aceste sacrificii cumplite. Pentru a ne lumina precum Protogoras al Atenei antice, care la rându-i fusese luminat de orbul Homer. În timp ce ei îşi vor mângâia bărbile înţelepte aşteptând laudele noastre cu privire la Muncile lor Herculiene. Şi la urma urmelor, de ce nu-i vom cânta şi pe ei până când nu-i vom înrăma cum li se şi cuvine în cuvintele noastre pe toţi pereţii hrubelor insalubre în care ne-au întemniţat şi la care rând pe rând le vom trece cuminţi şi luminaţi pe dinainte, închinându-le scuipatul obrăzniciei noastre prea luminate, cu îndemnul desprins de prin Ion Băieşu : „Huo, la muncă cu voi bă enoriaşilor!” Păi cine să ne mai oprească din scris? Chiar aşa!

  • Ruxandra Anton
    decembrie 30, 2010

    La mulţi ani!, d-le Tudor Cicu. Să răzbateţi cu bine prin focul şi sabia lui 2011, fără a scăpa din mâini cele pe care le iubiţi pe acest pământ! Am omis să remarc la timp că bine aţi văzut că în ,,Jocul de-a Nichita” vorbeam în felul meu despre cele unsprezece elegii…vă mulţumesc mult pentru apreciere şi aplecare asupra sensului sădit acolo.

  • Tudor Cicu
    decembrie 30, 2010

    Sigur că citesc fiecare comentariu şi încerc să-mi dau seama că nimeni nu s-a înşelat aici cînd afirmă ceva. Doar nu sunt al doilea Darryl Zanuck (acel producător de televiziune de prin 1946), să spun şi eu : “Televiziunea n-o să reziste, pentru ca oamenii se vor plictisi repede să se uite în fiecare seară la o cutie de lemn”. După aceste previziuni eşuate lamentabil, înţelegi dragă Ruxandra, (şi te citesc cu drag), de ce nici nu încerc să ghicesc ce se va întîmpla în 2011? Metafora cu sabia trecută din dreapta în stînga, aparţine prietenului meu Marin Ifrim, iar despre Protogoras, am spicuit cîte ceva din cele notate, nici nu mai reţin pe unde, de d-na Valeria Manta Taicuţu, doi mari artizani ai scriiturii buzoiene care nici măcar nu-şi ascund săbiile în teacă atunci cînd se întilnesc. Şi totusi… ne hrănim precum corbii de pe urma scrisului lor.

  • Octavian Mihaescu
    decembrie 30, 2010

    Auziti domnilor ce întrebare-mi pune azi Dumnezeu, la asta nu ma asteptam din partea Lui, extraterestri m-au mai provocat asa dur, insa Dumnezeu… nu ma gândeam sa-mi faca una ca asta. Iata întrebarea;

    – Si daca si Eu te-am înselat?

    Mi-a dat multe exemple ciudate existente atât din teologie cât si privat ce nu prea s-a prodit conform unor asteptari… Cica taman acolo ar fi trebuit El sa întervina daca ar fi fost real, daca nu m-ar fi uitat … Intr-un cuvânt daca El este Dumnezeu meu cu care ma laud, de ce tot clachez in multe aspecte… Iata ce i-am raspuns asa pe direct fara perdea.

    – Pai daca Tu însusti esti inselator, inseamna ca nu tu esti Dumnezeu ci eu. Daca tu nu esti un Dumnezeu milos, iubitor de oameni si iti bati joc de ei, atunci eu sunt mai vertiabil dumnezeu decât Tine, deoarece eu nu as insela pentru ca cred in Tine, eu am mila si întelegere fata de aproape si cu nici un chip nu l-as insela, lepada, pai daca eu pacatosul am astfel de cugetari, sentimente, cum poti fi Tu mai prejos decât mine?

    – Si totusi, te-am inselat, te.-m lasat crede gresit, ti-am sugerat halucinati ca sa ajungi un diliu .. Ma ai in fata ta, ai putere, ce ai face cu Mine (gândul m-a dus direct la extraterestri topiti)…

    Pai cum ce sa fac cu Tine, m-as purta asa cum astept eu de la Tine purta cu mine, cum cred, in Mila , Indurarea si Iubirea Ta, te-asi urechia ca pe un copil dar cu dragoste parinteasca, asa cum sunt învatat ca esti Tu insusti.

    Dupa care a plecat, m-a lasat in durerea mea, na. uite de ce cioace se tine si Dumnezeu…

  • Laur
    iunie 17, 2016

    Cum v’ati recuperat domnu’ Liviu? Sunteti recuperet total? Si cat ati tinut acea orteza?

    • Liviu Ioan Stoiciu
      iunie 17, 2016

      Slavă cerului, sunt recuperat (am pierdut, din câte mi s-a spus, două meniscuri). Am avut probleme cu coagularea sângelui trei sferturi de an. În rest, să nu fie cu deochi, urc pe munte ca înainte de accident.

Răspuns la comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *