Acum două zile scriam aici despre revista de lux Poesis Internaţional de la Satu Mare. Mi-a telefonat cordial poetul Dumitru Păcuraru, care-i e director (şi patron), m-a asigurat că nu mai e certat cu George Vulturescu, s-au împăcat, n-a avut loc decât un diferend de principii între ei pe seama brandului „Poesis”, s-a găsit soluţia între timp. Am aflat că revista de lux Poesis Internaţional nu-l costă mult, deoarece are o tipografie a lui performantă (la care publică şapte ziare regionale; patru dintre ele sunt ale lui; are şi rotativă; publică şi cărţi la editura lui, Solstiţiu, a scos 400 de titluri; în plus, are permanent comenzi să publice ziare şi reviste din Ungaria) – preţul unui exemplar e în jur de 5 lei, cu tot ce implică manopera. Nu-l costă, de fapt, decât hârtia specială pe care o cumpără pentru revistă. Revista de lux Poesis Internaţional (dispărând reţeaua naţională de difuzare a presei Rodipet, care primea la vânzare şi reviste literare) se vinde cu doar 5 lei? Nu pot să cred. Se vinde deocamdată exclusiv în reţeaua de mall-uri, la standurile lor de reviste şi cărţi (e vorba de 157 de mall-uri), în toată ţara… Părerea lui e că toate revistele literare din România ar trebui să aibă în spate un ziar care se vinde şi o tipografie, numai aşa nu se simt costurile revistei. Altfel, omul de afaceri Dumitru Păcuraru are 120 de angajaţi, cărora le asigură salariul lunar! Bravo… Se gândeşte acum, după ce  a scos Poesis Internaţional, să înfiinţeze şi o Editură Poesis, de calitate… Dumitru Păcuraru e şi colecţionar de „obiecte vechi” (a nu se confunda cu „antichităţile” găsite la magazine) – străbate întreaga Europă (însoţit de fiică şi de grupul ei de arhitecţi-restauratori) şi achiziţionează asemenea obiecte de mobilier, fine, nu neapărat orfevrărie, sau ceasuri de epocă şi icoane de patrimoniu, a ajuns până acolo încât şi-a împodobit camerele hotelului lui numai cu mobilă-stil. Între timp şi-a dezvoltat reţeaua, face schimb cu colecţionarii din Europa (care au depozite cu achiziţii istorice, obiecte de patrimoniu, validate de experţi în domeniu) şi impune în România o nouă modă. Inclusiv la nivel de icoane pe lemn şi sticlă. Între timp a înţeles că şi sticla „lucrează” în timp, asemenea lemnului, că „se restrânge”. Sigur, are de luptat cu falsurile, adeseori colecţionarii pierzând bani grei… Dumitru Păcuraru e o prezenţă discretă. Mi-am exprimat nedumerirea că pe Internet-Google (unde caut eu) nu există o fotografie a lui (deşi are tipografie performantă, ziare, reviste), mi-a spus că preferă să stea în umbră. Am găsit azi o fotografie a lui Dumitru Păcuraru pe blogul Florinei Zaharia, redirecţionat. În privinţa alegerii lui Claudiu Komartin redactor-şef la Poesis Internaţional mi-a spus că e singurul poet ca s-a dovedit a fi serios în colaborările pe care le-a cerut pentru revista lui, colegial (şi că a rămas cu o problemă nerezolvată, nu găseşte un critic literar de valoare care să-i reprezinte revista).

***

Observ că am intrat pe un nou teren experimental. Am pătruns în plin textualism, în care degeaba încearcă să se amestece în subiect cititorul… Povestea mea din tinereţe, serializată anume, are comentarii (Tudor Cicu depăşeşte orice limită a bunăvoinţei; îi repet iar că ar putea să scoată o carte insolită a lui adunând eseurile pe care le-a publicat aici, la Comentarii; e remarcabil jocul literar propus) – Andreea Brumaru, foto, căreia i-am dedicat povestea, se teme chiar că o voi da în bară cu continuarea, că n-o să mă descurc până la capăt „ca un adevărat bărbat îndrăgostit” (mă întreabă dacă frumoasa din poveste ştie că am scris despre ea; nu, nu ştie – de ce, puţintică răbdare; în privinţa numelui domnişoarei profesoare, pot să inventez unul imediat aici, „dar nu se face”, nu? Trebuie lăsat autorul să-şi demonstreze incapacitatea de a afla numele necunoscutei, timid fiind din fire). Aşadar, continuarea: partea a patra a poveştii mele din tinereţe (vedeţi primele trei părţi pe 29, 30 şi 31 iulie, aici). Repet: eram cu o domnişoară drăguţă în drum, pe jos, spre o comună, Corbiţa, judeţul Vrancea, domnişoară de care m-am îndrăgostit din mers (ea, absolventă de limbi străine, venită de curiozitate din judeţul Hunedoara să-şi vadă cu câteva luni înainte locul de muncă, unde fusese repartizată profesoară, eu în control de rutină la biblioteca din comună), coborâţi amândoi la şoseaua naţională. Din poveste mai este un pic (Tudor Cicu, foto, are dreptate, merită să-i creez emoţii tari Andreei Brumaru, tărăgănând-o; de fapt, nu am de ales, m-am lungit cu pagina de jurnal online până aici şi nu vreau să vă plictisesc) – eram ieri cu domnişoara la o fântână, eu dus să mă „uşurez”, pardon de expresie…

*

Cât de cât îmi revenisem, eram uşurat, mai aveam nişte crampe… Întors la fântână, am speriat ciorile, care se aşezase­ră iar să se certe, nemulţumite. Minune: fata cu ochelari nu stătea doar culcată pe o parte, ci chiar dormea! Dormea… Doamne, ce frumuseţe de fată… Eram încurcat, nu mai ştiam ce am de făcut: m-am aşezat lângă ea, acolo unde stătusem când am servit una, alta, şi am privit-o… am pri-vit-o, am pri­vit-o… Dormea liniştită, poate se visa iar la vreo nuntă, e şi ea la vremea măritişului de acuma, vorba cântecului ei spus cât am mâncat, că am avut şi mere şi de aici a venit vorba:

Las-o maică n-o mai bate

C-aşa-i rândul fetelor

ca şi rândul merelor

Până-s mere mititele

Stau frumos pe crengirele…

Merele dacă mai cresc

pică jos şi putrezesc

Nimănui nu trebuiesc…

Era obosită de drum, venea, to­tuşi, de pe lângă Hunedoara… am uitat ce localitate, până în Moldova, peste Siret. O priveam cum dormea… Aş fi putut să o sărut, ce rău îmi pare că n-am sărutat-o, sunt sigur că nu s-ar fi trezit: of!… Ce frumoasă mai era: îşi acoperise, pudică, picioarele cu un alt cearşaf înflorat, ce o fi cu cearşafurile astea… or fi fost de plajă? Îi vedeam sânii pe jumătate, se ridicau şi coborau o dată cu inspiraţia şi expiraţia, dacă mi-aş fi schimbat poziţia i-aş fi văzut sânii întregi… ce femeie… Am oftat atunci iar: nu era de nasul meu… Ea era o fe­meie fericită, puteam să pun pariu. Ea era o valoare crescândă a universului… A universului…

Auzeam trap de cal: nu mă înşelam, după cotul dealului a apărut o şaretă… Am sărit în picioare şi am făcut cu mâna: era chiar şareta care se ducea la Rădăcineşti să o aştepte pe ea la autobuz… Era chiar directorul şcolii cu şareta Primăriei din Corbiţa, un om aproape de pensionare: fireşte, i-am adus eu la cunoştinţă despre ce e vorba… era atât de nedumerit… îşi închipuia, cu siguranţă, că eu mă culcasem cu ea, cu viitoarea profesoară de franceză. Că fata mai dormea încă… Oricum, eu trebuie să ajung până la Rădăcineşti, mi se adresă directorul şcolii din şaretă: puteţi sta cu ea până mă întorc, apoi o să mergem împreună… Îmi pare rău, nu se poate: am intrat în criză de timp… ştiţi doar, am şi eu treburile mele, nu am venit să mă plimb… Ştiu, vă cunosc doar de atâţia ani…

Eram cu geanta mea în mână: eu plec… Dacă vă mai lasă inima, lăsaţi fata aceea să mai doarmă, vine de prea departe. Mă aşteaptă contabilul şef şi vreau să prind autobuzul de ora 15, dacă o veni, mai am şi alte obligaţii… Parcă un drac mă împingea de la spate să plec. Să plec neapărat: cine ştie, dacă aş fi rămas, alt drac, drac-drac m-ar fi împins să o vio­lez pe tânăra asta atât de ispititoare… Nu, mai bine să nu mai fi rămas singur cu ea: mai bine că am plecat… poate chiar ea ar fi vrut să facem dragoste şi eu… eu… Eram ne­spă­lat de patru zile, îmi miroseau ciorapii şi gura, subsuorile… munca de teren mă omora, plus lenjeria… Nu! La revedere… şi să o salutaţi şi din partea mea când s-o trezi, a fost o companie distinsă… dacă o să rămână la dumneavoastră la şcoală în post, o să vin mai des pe la dumneavoastră… Mă pornisem deja la drum: la cotul dealului am mai privit o dată locul unde dormea domnişoara necunoscută… nu mai aveam decât vreo jumătate de kilometru până în comună. Ah, starea de slăbiciune în care mă aflam… Îl lăsasem în urmă pe bătrânul director de şcoală, care respira atât de greoi: nu se îndura să o trezească pe domnişoara profesoară… era un om cum­secade… (Voi reveni)

Sunt fiul ei, 

sânge din sângele ei 

de generaţii. // 

Nenorociţilor, vă ordon – 

steagul României, 

pe cel mai înalt catarg! // 

Nu exist! 

Sunt doar român. 

Pavel Gătăianţu  

***

Partea a treia a poveştii mele din tinereţe (vedeţi primele două părţi ieri şi alaltăieri, aici – le-am dedicat Andreei Brumaru; îi mulţumesc scriitorului-critic Tudor Cucu pentru comentariul solidar cu această poveste, de ieri). Repet: eram cu o domnişoară drăguţă în drum, pe jos, spre o comună, Corbiţa, judeţul Vrancea, de care m-am îndrăgostit din mers (ea, absolventă de limbi străine, venită de curiozitate din judeţul Hunedoara să-şi vadă cu câteva luni înainte locul de muncă, unde fusese repartizată profesoară, eu în control la biblioteca din comună), coborâţi amândoi la şoseaua naţională. 

*

În dreptul fântânii, la vreo douăzeci de metri distanţă de drum, asudaţi, ne oprirăm: camarazi cunoscuţi de când lu­mea… dar nu ne tutuiam. Fără nici o discuţie, eram îndrăgostit de ea şi cred că nici eu nu-i eram indiferent, deşi, eu ştiu? Poate ea era aşa prietenoasă cu toţi bărbaţii… Avea în ea un bun simţ verbal şi o conduită… Stăteam treaz, totuşi: vorba ceea, femeia vine de la Dumnezeu ca un bici! 

Nu eram departe de Corbiţa de aici… Fântâna era părăginită, fără ghizd, periculoasă, orice animal însetat ar fi putut să cadă în ea… era adâncă, nu se vedea dacă apa era limpede. Lângă fântână era un uluc de lemn, putrezit, cu muşchi şi bălegar pe el, cu viermi: în el se turna apă să bea vi­tele, oile… Acum nu era nimeni pe aici, dar nu cu mult timp în urmă fuseseră animale la adăpat, era noroi împrejur, atâta noroi că trebuia să calci pe bolovani şi să fii atent să nu aluneci, Doamne fereşte, şi să cazi în gol, nu ai fi avut în ce să te sprijini… poate era vreun izvor la suprafaţă, nu mi-am bătut capul să studiez terenul… Găleata de tablă, boţită, ruptă la gură, atârna deasupra capului, pe cumpănă, legată de braţul cumpenei cu un lemn întărit cu fier… la capătul celălalt al cumpenei fiind legat un ciot ciudat, cu figură de drac… drac, da, nu glumesc! De altfel, înainte să poposim noi aici, la fântână, o grămadă de ciori beau apă, sau mâncau viermi, nu ştiu, se certau, era o gălăgie… o fi o caracteristică a locului, erau atâtea ciori pretutindeni… Ea, tânăra necunos­cu­tă ce mă însoţea îmi deschisese ochii: Corbiţa, numele co­mu­nei, trebuie că vine de la “corbi”, ciori… Ciori multe… Dar unde nu sunt ciori: la câţi ani trăiesc ele… 

Am tras găleata cumpenei, agăţând-o cu greutate, că mă depăşea ca înălţime cu mult, mă folosisem de un harag, harag întrebuinţat în acelaşi scop şi de alţii, era tocit şi am scos apă, scuipându-mi în sân să nu cad în fântână, să nu alunec, aş fi fost în stare… 

* 

Într-o parte, pe iarbă, lângă o tufă de măceş, la vreo zece paşi de fântână, domnişoara cea frumoasă se aşezase, mul­ţumită, scosese din geanta ei un fel de cearşaf înflorat şi în­cepuse să descopere ba una, ba alta, de-ale gurii, pui prăjit, cas­traveţi muraţi, caş… N-o să mă refuzaţi, strigase ea la mi­ne: se strică dacă le mai păstrez… Lăsaţi, o să vă trebuiască la Corbiţa, ce o să mâncaţi… Doar n-o să vă închipuiţi că ră­mân în noaptea asta aici! Am venit numai să văd despre ce e vor­ba, deşi… nu prea par prietenoşi oamenii pe aici… vorbi­sem la telefon cu Primăria, să vie careva la Rădăcineşti, să nu mă rătăcesc, să mă ia cu o şaretă, ceva, că n-o muri nimeni fără şaretă pe acolo jumătate de oră cât dura transportul meu, mi se promisese… e drept că la 13,30 mi-au răspuns prin telefon că mă aşteaptă la Rădăcineşti şi eu am sosit la 12… oi fi greşit autobuzul… ce mai contează, azi plec înapoi… Vorbea cu gura plină, cu ochii sclipitori, aş fi dat orice să o sărut, să o sărut pe gură, pe ochi… O să vă trebuiască mân­care pe tren… Nu vă faceţi griji, eu mă satur şi cu un pachet de biscuiţi, mama mi-a pus bunătăţile astea… şi, apoi, am de gând să mă opresc la Bucureşti la o rudă, sora lui tata, cu care o să plec la mare… 

* 

Era atâta linişte şi pace… Am mâncat câte un pic din fie­care bunătate, am băut şi câteva guri de ţuică tare, avea şi aşa ceva cu ea… şi ce ţuică! Numai că eu eram cu vezica uri­na­ră umflată la maximum, indispoziţia luând proporţii catas­tro­fale deja, abia mai puteam să mă mişc: în plus, mâncarea a accentuat greaţa răului de autobuz şi ameţeala crescuse… Mă iertaţi o clipă, revin imediat: m-am ridicat ţinându-mă cu mâna de pântec şi am arătat înspre deal. Că mă duc, să văd cum e pe acolo: surâdeam destul de neajutorat. Înţelesese, fireşte… Mergeam încet, aplecat uşor în faţă: eram salvat… în­cet, încet, mă îndepărtasem binişor, să fiu sigur că nu mă ve­de. Mă rog, ea n-o fi având nevoie? Ea, furişată pe o portiţă a grădinii…  (Voi reveni)

Joi, 29 iulie 2010. Aflu azi că Luminiţa Marcu (critic, eseist) s-a mutat cu copilul şi soţul în Spania, la Institutul Cultural Român de acolo – şi că a fost îngropată „revista tinerilor”, pe care o conducea, Literatura Nouă (revistă inventată special pentru ea de preşedintele USR, N. Manolescu, nu mă întrebaţi de ce; revista a fost editată exclusiv de USR, deşi era permanent contestată de scriitori, în cadrul Consiliului USR, care răspunde de cheltuirea banilor USR; dar preşedintele N. Manolescu a ţinut cu orice preţ să acopere USR toate cheltuielile, de la salarii la producţie). O revistă care a tocat anual miliarde de lei vechi din banii USR fără să servească literaturii române cu nimic. Rar mi-a fost dat să citesc o revistă mai anostă, mai lipsită de sare (practic, n-aveam niciodată mai nimic de citit din ea; în afara editorialului redactorului-şef şi a tabletelor Simonei Popescu; în rest, rubrici ale unei părţi a tinerilor scriitori, egale cu zero; ce e interesant, e că revista asta a tinerilor nu promova „douămiismul”, ci o falangă a tinerilor prieteni Luminiţei Marcu şi lui Costi Rogozan, soţul, care şi-a urmat soţia glorios la post).Altfel, Luminiţa Marcu, foto, e o femeie frumoasă şi deşteaptă, ştie ce vrea şi obţine ce-şi doreşte. Mă bucur că USR a scăpat de povara unei reviste inutile, precum Literatura Nouă, care nu va fi consemnată nici măcar în istoria presei literare… Apropo de tinereţe (pentru Andreea Brumaru).

După ora 1 mireasa merge şi se face nevastă… După ce se face nevastă, începe jocul miresei: fiecare din cei ce o dansează pune bani într-o farfurie pe masă…

Am coborât din autobuzul aglomerat cu un fel de încărcătură electrică inversă în mine, cu acea ameţeală de rău augur, îi cunoşteam efectele de durată… am un fel de rău de autobuz la drum lung, cum au alţii rău de avion sau de vapor, naiba ştie de ce se declanşează, nu mi se întâmplă permanent… e adevărat, când citesc mi se întâmplă întotdeauna, sau când stau pe scaun în spatele autobuzului… dar acum venisem în picioare şi nu citisem, chiar nu mă gândisem la nimic! Ciudat, de la urcarea în autobuz mă încerca senzaţia unui îngheţ interior, nemaisesizând nimic împrejur, din afară: presimţeam un necaz? Totuşi, exista şi acum o explicaţie: făcusem greşeala să mănânc înainte să mă sui în autobuz, ceva fără gust… cum să nu mănânc, însă, dacă de acolo, de la Corbiţa, nu ştii niciodată când te mai întorci? Singurul autobuz, de la ora 15, nu se ştie niciodată dacă vine azi… să fi luat pachet cu mâncare? Nu sunt omul să car pachet după mine, mai degrabă fac foame… Îmi era greaţă de nu mai puteam, şi cu siguranţă se citea pe faţa mea răul, că mă simţeam privit din autobuz cu milă… Coborâserăm mai mulţi, mă şi miram că suntem aşa mulţi, dar nu era decât o coborâre în grup a celor ce blocau uşa autobuzului, care au urcat la loc după ce am coborât eu, o bătrână şi… de necrezut, o tânără cu ochelari, drăguţă foc, îmbrăcată după vreo ultimă revistă de modă, cine-o fi rătăcit-o pe aici… Tremuram uşor, am făcut paşi, abţinându-mă pe cât puteam să nu mă dau de gol, sărac şi eu cu duhul, cunoşteam drumul, am plecat fără să mă sinchisesc de bătrână, întorcându-mă doar pentru o clipă să văd dacă nu cumva domnişoara aceea avea şi tocuri la pantofi, nu, nu avea; nu aveam chef de nimic: o vişinată mi-ar fi trebuit, poate… Nu vă supăraţi, spre Corbiţa pe unde… Tânăra cu ochelari: privea, neputincioasă, în jur. Nu vă supăraţi. Nu cunoştea, deci, drumul… Bătrâna o luase în legea ei, în direcţia şoselei naţionale, o fi fiind din Rădăcineşti, de aici, unde coborâsem… Am privit la mână ceasul: 12 fără cinci minute, am întârziat, nu glumă. Dacă nu aveţi nimic împotrivă, îi spun tinerei cu ochelari pe un ton neutru, fără să o privesc în ochi, mergem împreună… Da? Ce bine îmi pare, nu ştiu ce m-aş fi făcut singură… ar fi trebuit să-mi dau seama, am sosit mai repede decât… în sfârşit, asta e situaţia… Îşi vorbea sieşi? Cum se poate, ziua în amiaza mare, să nu fie ţipenie de om pe aici? Lumea e la prăşit, domnişoară, e zi bună de muncă: avem de mers vreo trei kilometri. Câââţi? Trei kilometri? Se oprise în drum tânăra, ştergându-se sub rama ochelarilor cu o batistă: a, păi dacă ştiam… am venit special să văd locurile, numai aşa… am primit repartiţie la Corbiţa, am terminat franceză… am crezut că…

– E casa mea şi te dau afară din ea! N-ai decât să stai pe râpă… Un glas de bărbat: nu vedeam cine urla în halul ăsta, era dincolo de un gard viu şi o vie bine înfoiată; eram, evident, amândoi intimidaţi. O femeie şi doi sau trei copii plângeau, speriaţi: afară! Târfă…

Am grăbit, instinctiv, paşii, nu ne uitam în urmă: jugul legii poate arăta şi aşa. Mai ales atunci când creşte buba rea… De la un moment dat nu am mai auzit nimic, or fi intrat cu toţii în casă: dacă nu cumva, Doamne fereşte, le-o fi dat ăla cu un par în cap… Îmi muşc limba. Uneori, ura aproa­pelui e şi o formă de bunăvoinţă…

E drumul lung, dacă vreţi vă duc eu geanta: tânăra cu ochelari dădu din cap că nu, nu e nevoie, nu e grea; sunt prea amabil. Mentalitate a omului singur: îi iau din mână geanta, nu e deloc aşa uşoară cum spunea, mi-ar fi ajuns propria geantă plină cu hârţoage… dar de ce să nu rămân eu în toată slava? Ha…

Ieşim din comuna Rădăcineşti: aveam un drum pietruit în faţă, care ocolea pe după dealuri joase. Pe acolo fuseseră inun­daţii, nu glumă: apa e retrasă, dar ce a lăsat în urmă… de la un pârlit de pârâu… De unde sunteţi de loc, o întreb pe noua profesoară de franceză, care mergea în dreapta mea. Din judeţul Hunedoara. De undeee? Ce căutaţi dumneavoas­tră pe aici… Păi, tocmai, ce caut: nu vă supăraţi, vă grăbiţi? Am asudat deja toată… Surâd, asudat şi eu: din păcate acesta e mersul meu normal. Mergeţi repede… Merg repede, învăţat din copilărie: făceam drumuri de kilometri pe jos să ajung la şcoală, locuiam la un canton CFR, dacă aveţi idee ce e ăla, departe şi de oraş şi de sat… iarna, mai ales, mai mult fugeam, mai ales că vedeam din cinci în cinci metri câte un lup după fiecare… Dar nu aveam nici un chef să poves­tesc… şi aş fi avut atâtea de povestit: starea generală trupească proastă îmi era accentuată de umplerea alarmantă a vezicii urinare… unde să mă fi dus să mă uşurez, cu tânăra asta atât de drăguţă lângă mine? Împrejur era grâul jos, orz, porumb, şi tocmai pe pantele dealurilor, o livadă, cum să mă urc eu până acolo? Trebuia să strâng din dinţi, până ce voi fi fost atins de acel germene al disoluţiei… Îi priveam fetei de lângă mine, pe furiş, buclele părului ei nefiresc de blond, o fi vopsită?

Un copil cu o vacă trecu dinspre Corbiţa pe lângă noi şi ne dădu bună ziua, uitându-se îndelung, cu gâtul sucit după noi: eu, ca eu, arătam, nu e vorbă, a orăşean, dar ea… Aoleu, ia să fi trecut atuncea câţiva golănaşi pe lângă noi, ar fi tăvălit-o pe fata asta imediat prin grâul ăsta crud… atuncea să fi văzut complicaţie, ce m-aş fi făcut? Că eu ar fi trebuit să o apăr, nu? Şi cum eu habar nu am să mă bat, era clar… Papă-lapte: e drept, nu mi-ar fi displăcut nici mie să o… dar, mde!, cum să spun eu ca să fiu înţeles exact, ar fi tre­buit să sară ea pe mine, că eu… Mare măgar mai sunt! Tânăr univers încă, mde… Eu? Mai degrabă o insulă galactică sunt! Nu mă pricep la fete: dar parcă numai la fete… Să fiu sincer, îmi părea rău de ea, tânăra cu ochelari, era tăcută, oi fi intimidând-o eu, că ăsta e păcatul meu, stau mereu încrun­tat… nu mă pot schimba, ce să fac… bântuit mereu de îndoieli cum sunt… Am îndrăznit tot eu să deschid vorba: e fru­mos pe la dumneavoastră? O, ce frumos… Parcă atât aştepta domnişoara din dreapta mea, să deschid eu vorba: nică­ieri nu e mai frumos… Chiar aşa? Chiar! Chiar dacă asta nu slujeşte la nimic, am continuat eu în gând discuţia… Tânăra cu ochelari nemaivăzuţi, aduşi din cine ştie ce ţară, ochelari care îi înmuia colţurile bărbiei, tânăra însoţitoare se entuziasmase deodată: îmi mergea cu un pas înainte şi se întorcea spre mine, eliberată, cu o anumită intimitate. Am fost la nunta unei verişoare, la noi în comună, înainte să vin aici, că am venit aici să nu mor până la toamnă de curiozitate… ştiţi ce frumos a fost? Nicăieri nu poate să fie la nuntă aşa… Daţi să mai duc eu geanta, aţi obosit… Nu, lăsaţi, o duc eu… Ştiţi cum se strigă la noi?

La un scaun de odihnă

La un pahar de beutură…

Nu vă supăraţi că o să vă cânt? Mă privise în ochi: şi din acea clipă am ştiut că o să mă îndrăgostesc. Cum o să mă supăr? Vă rog, chiar…

La un pahar de beutură

La mai multă dragoste şi voie bună…

Grozav!

Mă iertaţi, nu am cântat cum trebuie, nu am respectat melodia, dar versurile acestea sunt. Ştiţi, la noi mirii… Mirii, când sunt săraci şi nu pot să-şi cumpere verighete de aur, în biserică ei schimbă câte o monedă veche de argint! Monezi care se păstrează din părinţi… fir-ar să fie, ia te uită… acum îmi dau seama, am visat astă noapte că eram mireasă… sau eram domnişoară de onoare? Nu, eram mireasă cu siguranţă… Aţi visat în tren? Da, da, râse tânăra cu ochelari: adormisem peste un băiat care a simţit nevoia să-mi facă mai apoi curte, când am coborât la Bucureşti mă şi ceruse în căsătorie… simpatic… ha-ha, dar a uitat să-mi ia adresa de la Corbiţa… se pregătea să se ducă în armată, terminase abia liceul… ha-ha, doar n-o să mă mărit cu un băiat… dar era drăguţ, aşa, unul solid, cu nişte muşchi că te impresiona, înalt… Aha: dădui din cap, trist. Eu sunt cam pirpiriu şi… nu mi se prea văd muşchii, cât despre drăguţ… Eu, în curgerea aceas­ta bâzâitoare a vremii… (Voi reveni)

PS. Ilustraţie -  trei lucrări semnate Nicolae Grigorescu.