*

Remarcabil gestul prozatorului Alexandru Petria de a inventa un comunicat de solidarizare a Uniunii Scriitorilor din România-USR, semnat de președintele ei, Nicolae Manolescu. Măcar așa să existe o solidarizare a breslei scriitorilor (conștiințe ale neamului, nu?) cu protestatarii din stradă, inventată. După ce Academia Română, Biserica Ortodoxă și Familia Regală au dat o lecție publică morală, solidarizându-se oficial prin comunicate cu protestatarii, era de așteptat ca Uniunea Scriitorilor să dea și ea un comunicat în acest sens – o așteptare în van, au trecut trei săptămâni. USR s-a făcut că plouă. Nici nu e de mirare, Nicolae Manolescu e ambasador trimis de Traian Băsescu la UNESCO, iar „directorul de imagine al USR”, Horia Gârbea, președintele Asociației Scriitorilor din București, are sponsorizate premiile și revista Luceafărul de dimineață de generalul N. Onțanu (primarul sectorului 2), lider al UNPR, aflat în coaliția de guvernare. Cum să se solidarizeze cu protestatarii care cer demisia lui Băsescu și demisia lui Boc? USR nu mai are nici un fel de statut moral, la nivel de conducere operativă, n-are obligație decât față de guvernanți, care i-au dat niște sute de mii de euro să-și publice revistele, a uitat să stea în opoziție (chestiune de caracter scriitoricesc), e o corabie care plutește prin sferele înalte, nu mai coboară pe pământ, conducătorii ei sunt rupți de idealurile românilor de rând.

Vă redau mai jos sinteza apărută pe Agentiadecarte.ro:

Fals pe Facebook în numele Comitetului Director al Uniunii Scriitorilor din România

Pe site-ul de socializare Facebook, a apărut un fals comunicat din partea Comitetului Director al USR, în care se arată solidaritatea cu protestatarii din Piaţa Universităţii care cer Guvernului ameliorarea situaţiei economice a ţării, respectarea drepturilor încălcate, demisia guvernului şi organizarea de alegeri libere. Față de acest pretins „comunicat” al Comitetului Director al Uniunii Scriitorilor care a fost distribuit pe Facebook, am primit următoarea precizare oficială: “Comitetul director al USR nu a ţinut nicio ședință în ziua de 4 februarie 2012 și nu a fost redactat nici în această zi nici altădată vreun comunicat pe tema enunțată în pretinsul comunicat. Comunicatul postat este un fals, nu a fost emis de niciun organism al Uniunii Scriitorilor din România și nu a fost semnat de nimeni din conducerea USR”, a declarat scriitorul Horia Gârbea, directorul de imagine al USR.

AgențiadeCarte.ro vă prezintă comunicatul dat în numele Comitetului Director al USR care circulă pe Facebook:

“Comitetul Director al Uniunii Scriitorilor a urmărit cu îngrijorare evoluţia evenimentelor din ultimele săptămâni.

Nemulţumirea populaţiei este reală, iar derapajele antidemocratice ale guvernanţilor accentuează starea conflictuală. Se protestează nu doar pentru ameliorarea situaţiei economice. Manifestanţii simt că le sunt încălcate aproape toate drepturile fundamentale, într-un simulacru de democraţie.

Comitetul Director întrunit azi, 4 februarie, consideră că singura ieşire din impas o reprezintă dialogul, demisia guvernului şi organizarea de alegeri libere.

Comitetul Director al Uniunii Scriitorilor din România ţine să afirme că este solidar cu protestatarii.

Nicolae Manolescu,

preşedintele Uniunii Scriitorilor.

Ați reținut, acest comunicat fals a fost inventat de prozatorul Alexandru Petria, pe care îl felicit. N-are rost să mai plusez. USR a mai pierdut o ocazie să se reabiliteze în fața „marelui public”. Public mai jos reacția publicistului „cațavenc” Liviu Mihaiu (care conduce un ONG de succes):

Liviu Mihaiu: “USR, fă-te că lucrezi!”

Liviu Mihaiu pe contul sau de Facebook – “Azi, scriitorul Alexandru Petria a făcut un experiment. Binevenit, au zis unii; deplasat au zis alții; degeaba, au zis restul. Așa cum Tolontan a publicat avant la lettre discursul lui Băsescu, la fel și Petria a scris un comunicat USR, înainte ca USR să scrie unul sau măcar să se gândească să scrie unul. Și tot ca în cazul lui Tolontan, care n-a schimbat nimic din discursul lui Băsescu, nici Petria n-a putut convinge USR-ul să-și însușească “comunicatul”. Ci, dimpotrivă, l-au negat imediat ce au aflat de el. Nici măcar faptul că mai mulți jurnaliști și bloggeri au salutat inițiativa nu i-a putut convinge.

Nu mă mir, căci motto-ul USR-ului ar putea fi foarte bine: “Era pe cand nu s-a zarit,/ Azi o vedem si nu e”.

USR, fă-te că lucrezi!”

Nimic mai trist decât să vezi cum scriitorii stau în majoritate „ascunși” și nu se implică, nu sunt critici cu puterile trecătoare (exact ca în perioada comunistă; scriitorii au de scris texte estetice, ficțiuni, știți, n-au treabă cu lumea reală). În ultimii trei ani România a ajuns de plâns, cum e posibil să mai fie scriitori care să susțină actuala putere? Rămân pe baricade critice față de actuala putere câțiva scriitori care se respectă – să fie ei de ajuns, să apere onoarea USR? E adevărat, USR e în avantaj că-l are primvicepreședinte pe liberalul Varujan Vosganian, care e în opoziție și ar putea să se creadă că e de ajuns. Nu e. Mi se rupe inima că USR se marginalizează singură într-atât, prin apatie.

: poziţia lui Neptun în Peşti va fi cu mult mai abstractă, mai ideală şi mai ideatică… De altfel, nici relaţiile sociale nu sunt de natură să semene cu totul cu ceea ce s-a întâmplat la 1848. Şi, totuşi, Neptun a fost asociat cu utopia şi cu socialismul. Să vă mai spun un lucru care s-ar putea să nu vă facă plăcere, dar luaţi-l cu măsură, cu distanţă şi cu disponibilitate interioară spre analiză, spre meditaţie şi spre necesitatea de a trage concluziile corecte şi nu disproporţionate. În 1848 apare Manifestul Partidului Comunist şi tot în această perioadă apare o nouă gândire legată de capital, muncă şi bani. În ambele ipostaze, şi gândirea economică, şi gândirea politică, ţineau de o notă nepractică, de o utopie, de o imposibilitate, de un absurd sau de o exagerare. Unii puteau să spună că este o gogomănie, alţii puteau să spună că este o construcţie arbitrară a unor intelectuali care se plictisesc şi într-o viaţă de huzur şi de prea plin stau în biroul lor, fumează pipă, beau cafea şi cine ştie ce fac, croiesc tot felul de utopii ale unei lumi care nu o să vină niciodată. Şi iată că realitatea istorică a dovedit că utopiile sunt uneori posibile, chiar dacă nu se consumă până la ultimele consecinţe şi că ceea ce părea de neconceput s-a implementat atât un mecanism economic, cât şi o direcţie politică. Căci, până la urmă, capitalismul care s-a născut într-o astfel de efervescenţă, să-i spunem, astrală, a devenit o realitate socială şi manifestul acestui partid, pe care nimeni nu l-a creditat cu nimic când a apărut, ba chiar a fost perceput ca un fel de notă derizorie şi umoristică a gândirii politice, a devenit o realitate şi încă una foarte dură. Sunt de aşteptat, aşadar, de acum încolo, în următorii 14 ani, începând, să luăm acest reper ca un fel de moment psihologic

Ieri, aici, la comentarii, a intervenit Florentina Tonița, optimistă – legat de Neptun în Pești:

„Practic, timp de 14 ani, Neptun ne va readuce în prezent extraraţionalul, ne oferă cheia desăvârşirii interioare, răscolindu-ne într-o manieră tulburătoare (astrolog G. Apostol)”. Deci?

*

Pe e-mail am primit, prin Doina, de la prietena ei Crăița Alexandrescu: „Neptun este in Pesti: 3 februarie 2012 – 30 martie 2025, un extras din analiza facuta de astroloaga americana Elizabeth Jones”. Din care am aflat: Neptun guverneaza tot ceea ce este sacru si mistic. Iar acum el intra în semnul pe care il guverneaza, Pesti, care este considerat a fi cel mai spiritual dintre toate semnele zodiacale. Aceste energii mistice sunt subtile, dar puternice. Interesant. Vă redau „chestionarul”:

Calitati asupra carora sa te concentrezi în timpul acestei perioade: Capitulare; sa te eliberezi prin iertare si sa tii cont de Dumnezeu; evlavie; credinta.

Expresiile mai elevate ale lui Neptun in Pesti:

Esti mai atras spre taramurile interioare – singurul loc în care suntem cu adevarat în siguranta.

Natura ta pioasa devine mai puternica.

Practica meditatiei este mai intensa si duce la mai multa pace.

Creste intuitia. Foarte multa activitate la nivelul celui de al treilea ochi.

Esti mai sensibil fata de mediul tau inconjurator. Deprinderi de lucruri. Cunoastere directa.

In general, un impuls mai puternic catre Divinitate… cautarea devine si mai importanta.

Intrebari de pus în aceasta perioada:

Sunt dornic sa renunt, cu adevarat, la vointa mea?

Sunt deschis fata de o cale mai elevata pentru viata mea?

Exprim iubire neconditionata sau ma agat de „propria mea versiune” despre ce este iubirea?

Folosesc instrumentele si darurile Spirituale pe care le am?

Lucruri la care sa fii atent în aceasta perioada:

Faptul ca te simti mai aerian si mai neimpamantat.

Faptul ca te simti imprastiat si ti-e greu sa te concentrezi.

Lucrurile ar putea parea mai supranaturale, mai ireale. Ca atare, este un pic mai greu sa discerni intre ceea ce este real si ceea ce nu este real!

Imaginatia este mai puternica, facandu-te poate sa te ingrijorezi sau sa te temi de lucruri care nu se vor petrece niciodata (isteria în masa fiind un exemplu de acest gen).

În general, drogurile, alcoolul si dependentele sunt mult influentate de aceasta pozitie planetara. Este important sa nu devii inconstient de aceasta inclinatie puternica, pe care multi o vor avea catre un astfel de comportament.

Panica sau frica pot deveni si ele mai puternice.

Dorinta de a fugi de realitate este mai intensa.

Preluarea emotiilor celor din preajma ta. „Sindromul de burete psihic”.

Mai departe (Editura For You îi mulțumește Anei Nicolai, care preia textul prezentat de pe astrologyoflight.com): Nici o alta planeta nu ne influenteaza latura noastra Spirituala la fel de mult ca Neptun, iar aceasta latura va deveni si mai puternica, acum, cand Neptun este în Pesti. Neptun in Pesti declanseaza un impuls catre curentii misteriosi si adanci ai taramurilor subtile. Daca ramai prezent în noile energii, acest lucru ar putea atenua intensitatea energiilor si situatiilor din viata ta. Un element cheie va fi sa curgi odata cu curentul si nu sa i te impotrivesti, sa te abandonezi lucrurilor pe care nu le poti controla si sa te ocupi de lucrurile de care te poti ocupa. Rugaciunea Seninatatii este o rugaciune ideala de rostit mereu, acum. Ai capacitatea sa influentezi unele lucruri, insa pe altele nu – cere indrumare ca sa stii pe care le poti influenta si pe care nu.

RUGACIUNEA SENINATATII

De Reinhold Niebuhr

Doamne, da-mi seninatatea

de a accepta lucrurile pe care nu le pot schimba;

curajul de a schimba lucrurile pe care le pot schimba;

si intelepciunea de a putea face diferenta.

Traind fiecare zi pe rand;

Bucurandu-ma de fiecare clipa pe rand;

Recunoscand ca incercarile fac parte din drumul care ma conduce spre pace.

Acceptand, la fel ca El, aceasta lume lipsita de credinta,

asa cum este ea si nu asa cum as fi considerat eu;

Avand increderea ca El va face toate lucrurile juste,

daca ma abandonez Vointei Lui;

Ca sa pot fi indeajuns de fericit in aceasta viata

si extrem de fericit cu El.

De-a pururi, in cea viitoare.

PS. România se luptă cu viscolul, nămeții și gerurile, transportul e paralizat în bună parte (sunt închise cele două autostrăzi și zeci de drumuri naționale și județene, sunt zeci de trenuri anulate). La mine se întrerupe Internetul. Poate de aceea acest blog are iar probleme cu serverul (e ciudat, administratorul lui, Laurențiu Barbu mi-a atras atenția că numai blogul meu are probleme, „i se șterg datele”; o fi ACTA la mijloc). Pe de altă parte, a trecut și a 22-a zi de protest în stradă anti-Băsescu și anti-Boc, mai multe zeci de manifestanți (admirabili din toate punctele de vedere) au scandat și azi în Piața Universității din București, pe ambele părți ale bulevardului – apropo, îi puteți vedea în fiecare zi de după prânz până seara pe http://www.jurnalul.ro/webcam/pia-a-universit-ii-f-nt-n-343.html, are camere de filmat aici (public o fotografie făcută în această seară, la ora 22.15).

Conform datelor publicate de INS, populaţia stabilă a României rezultată în urma recensământului este de 19.042.936 de persoane (în această categorie intră persoanele prezente – 18.384.049 şi persoanele temporar absente, adică plecate din ţară pentru o perioadă mai mică de 12 luni şi care este în număr de 658.887). Surprinde însă numărul mic de persoane plecate pe o perioadă îndelungată – peste 12 luni – şi care se ridică la 910.264. În această categorie intră practic cei plecaţi la muncă în străinătate. Aceste date sunt mai mult decât ciudate. Pentru că tot INS ne spune că pe 1 iulie 2011, erau înregistrate 21.354.396 persoane. Scădem cca 300.000 (străinii prezenţi temporar în România), rezultă că în doar câteva luni s-au „pierdut” cca 1,1 milioane de români. Ceea ce este de-a dreptul imposibil. Deputatul PSD, Mădălin Voicu, a afirmat imediat după publicarea datelor de către INS, că milionul „ascuns” reprezintă rezerva de voturi pentru PDL la alegerile parlamentare din acest an. „Aceşti oameni nu apar în statistica recensământului, dar ei există în realitate, iar actualele autorităţi au CNP-ul lor, au toate datele lor şi acest milion va contribui la zestrea de procente a PDL”. Mai mult, se consideră ca fiind suspect de mic numărul celor daţi ca fiind la muncă în străinătate – 910.264. „Conform autorităţilor italiene, oficial, deci cu acte, câţi or mai fi la negru, nu ştim, în jur de 1,1 milioane de români lucrau anul trecut în peninsulă”, a mai precizat Voicu

Astăzi a fost a 21-a zi consecutivă de manifestare în stradă, în Piața Universității din București și în țară, la Sibiu, Târgoviște sau Bistrița, pe un ger cumplit – vor cu orice preț să mențină continuitatea protestului „Jos Băsescu! Jos Guvernul Boc! Alegeri anticipate!”. Natural, Băsescu a mai ținut o cuvântare azi, a anunțat că reforma statului e în pauză și că-l susține în continuare pe Boc în fruntea Guvernului (să le fie clar protestatarilor). Iar Boc s-a întâlnit liniștit în această seară cu negociatorii FMI. Băieții își văd de treburi. Doar antipatizatul ministru Elena Udrea i-a vorbit de rău pe protestatari, trimițându-i la… muncă. Taman când un protestatar i-a înmânat o sticlă de șampanie Adrianei Săftoiu (consiliera lui Băsescu, parlamentar PNL) deoarece a demisionat din Parlament (protestatar care consideră că așa, prin demisia parlamentarilor opoziției unite, sunt provocate alegerile anticipate; o naivitate; s-a demonstrat că Parlamentul poate funcționa fără opoziția unită). Mă tem că Elena Udrea o va sfârși rău de tot în politică, îi urez din toată inima să-și rupă gâtul.

***

Mă bucur sincer că am ocazia să public două poezii ale Andreei Brumaru, aici – azi, ea a împlinit o vârstă de vis și i-am cerut două poezii, să o serbez în public. Îi urez La mulți ani inspirați, cu sănătate – și tot ce-și dorește, să i se împlinească în acest an. Rar mi-a fost să întâlnesc o sensibilitate mai aparte (descoperită pe Internet), mai specială. Un talent nativ superior. Andreea Brumaru, spirit aristocrat, trăiește pentru literatură (moștenire din familie, ambii părinți scriind poezie), scrie și citește neîncetat, suferă pentru condiția scriitorului de azi (poate și fiindcă e medic, are vocația reabilitării farmecului).

Am rugat-o să-mi dea câteva repere biografice și să-mi trimită două fotografii. Le-am primit, îi mulțumesc pentru ele. Andreea Brumaru – data naşterii: 2 februarie 1976. Am absolvit Facultatea de Medicină Generală din Iaşi în anul 2000. În 2006 am devenit specialist în gastroenterologie. Între 2007 şi 2009 am făcut o supraspecializare în Franţa, la Paris. Din 2009 lucrez în Iaşi, ca medic, în mediu privat, în prezent într-un spital privat. Despre scris n-am nimic de mărturisit public…

Poveste à la…

Era foarte tânără și credea

că poate merge până departe și-napoi.

Ocolul Pământului pe care-l știa

îl făcuse de câteva ori!

Când ai chemat-o se pregătise în sine

de marele drum, pe lângă marele zid

al Împărăției străine.

Dar n-a fost decât o scurtă plimbare

pe borul pălăriei divine.

Rugăminte

Ajută-mă, n-aș vrea

să mai simt

nici capul, nici pajura ta.

Indecisa rostogolire

ba-mi lovește obrazul

(argint lipit de argint),

ba-mi înfige în umăr

un cioc ascuțit.

Pe oricare parte-ar cădea,

profilul sau aripa,

n-aș ști să câștig.

               Andreea Brumaru

PS. Vă invit să citiți în format PDF revista lunară, la zi, Timpul (apare la Iași; mi-a trimis-o pe e-mail Liviu Antonesei; redactor-șef Gabriela Gavril), dați click pe TIMPUL_01_2012_ (și iar click pe dreptunghiul apărut).

„Nu sunt aici nici în calitate de lider, nici ca reprezentant, nu există această «funcţie» în piaţa publică. Mă aflu aici ca «povestitor», şi vă aduc câteva poveşti scurte din Piaţa Universităţii. Chiar dacă sunt aici cu voi, inima mea este alături de oamenii din Piaţă, acasă. Unii dintre ei protestează de două săptămâni la rând la minus 15 grade Celsius. Aici, în piaţa publică, este locul în care se află conştiinţa democratică a României. Aşadar, alăturaţi-vă pentru a-i aplauda împreună pe oamenii care au restaurant democraţia în România”

): „acesta nu este decât începutul, pentru că, probabil, Europa de Est are nevoie de o primăvară democratică. După 20 de ani, oamenii nu au încredere în democraţie. Nimeni, sau aproape nimeni, nu vrea să o apere. Poate că după 20 de ani avem nevoie de o primăvară democratică. Şi aceasta va veni! Va veni dacă ei continuă să ignore oamenii… Oamenii din Europa de Est se uită la Bucureşti. Avem prieteni în Serbia, Bulgaria, Ungaria care spun că trebuie să facem împreună un lucru ca acesta. Spun că avem nevoie de schimbare. Aşadar, nu vreau să spun prea multe în continuare. Însă spun asta: timp de două săptămâni la rând sunt acolo, în piaţa publică, alături de oameni pe care nu-i ştiam înainte, chiar şi alături de oameni care nu au case şi trăiesc în stradă. Ei au venit cu toţii acolo şi au protestat alături de noi. Am rămas fără voce de mai multe ori, dar am câştigat în schimb speranţa din noi”.

. “Motivele pentru care noi, cei din opoziția unită suntem aici, în fața dumneavoastră sunt multe și apăsătoare, în primul rând pentru cetățenii României. În primul rând, trebuie să vorbim despre: – amânarea alegerilor, fapt nemaiîntâlnit în UE, în întreaga istorie a UE; – asumarea prin răspunderea guvernului a unui număr foarte mare de legi organice, transformând Parlamentul României într-o copie a așa-zisului Parlament al dictatorului Nicolae Ceaușescu; – comasarea alegerilor, necunoașterea nici până la această oră a datei alegerilor locale și generale, sistemul electoral încă necunoscut – dar la care cu siguranță meșterește acum Guvernul Boc, într-o formă care să le înlesnească perpetuarea la putere”,

„Modernizare și reformă, acestea sunt cuvintele cheie ale propagandei puterii, iar noi, cei din opoziție, suntem prezentați drept retrograzi și anti-reformatori. Actuala putere continua să vorbească și să acționeze în termeni musollinieni, cui nu-i convine austeritatea și așa-zisele reforme ale statului să plece, ne spun guvernanții actuali. Așa nu se mai poate, și e de datoria noastră, liberali și social-democrați să apărăm valorile fundamentale ale democrației în România. Iar asta o spun și închei aici, și pentru ambasadorul SUA la București, cel care acum cîteva zile ne explica cu multă seninătate că în România suntem de fapt foarte bine din moment ce… nu ne împușcă nimeni de pe blocuri și dacă nu credem asta să îi întrebăm pe sirieni cum e să fii în situația lor”

Ați citit bine, azi a fost a 20-a zi de protest în Piața Universității (și la Suceava, unde s-a cântat “Vine, vine primăvara/ Şi-o să iasă toată ţara!”). Televiziunile au ignorat-o. N-am să găsesc niciodată cuvinte să le mulțumesc protestatarilor, care le dau românilor lecții de conștiință.

*

Apropo, „mai e până când românii o să înveţe să se ridice din genunchi fără complexe”, scrie prozatorul Alexandru Petria (face parte dintre scriitorii români pe care poți să pui bază morală azi):

Revolta slugilor

În ultimii ani, exasperarea mi s-a întins de la cafeaua de dimineaţă până adânc în noapte. Şi în orele de insomnie, când şi când. M-a copleşit aroganţa şi nesimţirea regimului Băsescu, apetitul pentru furt al celor de la putere, felul cum s-au înstăpânit în absolut toate domeniile ca o armată de ocupaţie. O ocupaţie a românilor asupra românilor, mai perfidă şi mai periculoasă decât una pe bune, împotriva căreia e o îndatorire să lupţi cu arma în mână. Într-un război real regulile sunt ca “bună ziua”, ştii ce să faci, inamicul e clar definit. Ocupantul străin nu încearcă să se ascundă mimând democraţia ca oamenii lui Băsescu. Împotriva perfidiei, armele regulilor democratice sunt puţin eficiente fără o susţinere masivă şi fermă a populaţiei.

În nu ştiu câte articole mi-am arătat nemulţumirea faţă de pasivitatea cetăţenilor, predispuşi să îndure ce n-ar îndura alte naţii. Lehamitea. Chiar şi scârba. Vorbeam de absenţa demnităţii, de mentalitatea de slugă, aia cu “capul plecat sabia nu-l taie”, “gura bate curul”… Dar cel mai mult m-a durut apatia tinerilor, nascuţi parcă bătrâni, încorsetaţi în conformism.

Începând cu 13 ianuarie 2012, odată cu debutul manifestaţiilor spontane din mai fiecare oraş, s-a deschis o falie. Populaţia protestează. Destul de anemic pe străzi, însă nemulţumirea este generalizată. Cei de la Putere sunt în cădere liberă, e o chestiune de timp să iasă de pe scena publică.

Articularea haotică a nemulţumirilor seamănă totuşi cu revolta unor slugi, numiţi viermi şi ciumpalaci de anumiţi oficiali din PD-L… E un început. Mai e până când românii o să înveţe să se ridice din genunchi fără complexe. Până-şi înscriu libertatea în ADN.

Alexandru Petria

***

Duminică, 29 ianuarie, a avut loc un parastas de șapte ani pentru dragul Ioan Flora la Biserica Sf. Ioan din București (și la mormântul poetului din Cimitirul Bellu Ortodox) – soția lui a împărțit pachete cu mâncare, colivă. La slujbe au fost pomeniți scriitori de curând dispăruți. Pe mormântul lui Ioan Flora zăpada era o poezie… Azi, Eugenia Țarălungă mi-a trimis un e-mail cu mesajul: Sa ne amintim de Ionica Flora, la 7 ani de cand nu mai e printre noi (sau noi nu il mai vedem) și un poem:

Cum sa se spulbere ceva care este?                                                               

Iarasi ii vuiau tamplele, palpitatii puternice, crampe la stomac.

Chiar daca nu lupta cu nimeni, el se simtea azi invins,

maine neinvins,

pamant pururea negru.

Odaia mirosea a usturoi si a naftalina,

obrajii lui reflectati intr-un ciob de oglinda,

cubul sau ceasul de sticla de pe masa,

o mereu aceeasi natura, mereu altcineva care se indoieste

de aproape orice

(cum sa se spulbere ceva care este?). //

In seri stinse de iarna, el vorbea despre dezastre preapocaliptice,

de tusea astrala si ciuperci.

Uneori,

amintire zilelor ce trec atat de rar,

cand isi sorbea din ochi iubita

(dezmembrand-o, recompunand-o in brate)

iar lanurile, unde se aciuisera ei, erau lac de sudoare.

(din Medeea si masinile ei de razboi, Ed. Dacia, 2002)

Ioan Flora (n. 20 decembrie 1950 – d. 3 februarie 2005)

N-am văzut nimic la televiziuni, în schimb am fost eu în Piața Universității azi la ora 18 și i-am admirat pe protestatari, erau cu zecile în fața Teatrului Național. Eu eram cu mâinile înghețate și înfrigurat, cum reușesc ei să reziste? De mâine USL preia ștafeta protestatarilor din stradă. USL intră în grevă în Parlament în semn de protest, e fără precedent o asemenea inițiativă, nu-și poate imagina nimeni ce poate ieși din această grevă. Cei de la putere spun că parlamentarii opoziției chiulesc. Trebuie să fii imbecil să nu realizezi gravitatea declanșării acestei greve parlamentare (sau ce o fi, boicot, o formă de protest oficială). “Nu e grevă parlamentară. E o formă de protest. Boicotăm orice acțiune parlamentară. Nu vom participa la nicio ședință de comisie sau de plen cu excepția celor care au ca subiect următoarele trei chestiuni: moțiunea de cenzură, învestire unui guvern de tehnocrați și alegeri parlamentare. Vom participa doar la ședința de pe 1 februarie, la începerea sesiunii atunci când vor fi alese structurile de conducere ale Camerei Deputaților și Senatului. Dacă noi nu am participa, puterea ar alege doar pe oamenii ei în funcțiile de conducere”, a declarat pentru evz.ro vicepreședintele Ioan Chelaru. O dată cu intrarea în grevă parlamentară, sper ca măcar Uniunea Europeană să se sesizeze că democrația în România a derapat. Că de la SUA nu mai avem ce să așteptăm, ele ne exploatează (îl las la o parte pe penibilul ambasador SUA de la București, o nulitate morală).

***

Poeta Adriana Barna îmi trimite fragmente dintr-un interviu cu Părintele Justin Pârvu, realizat de monahia Fotini pe 25 ianuarie 2012 (preluat de pe Atitudini.com). De curiozitate:

Părintele Justin: Avem nevoie să ni se facă dor de neam, dor de Dumnezeu

Monahia Fotini: Părinte, vă rugăm să ne spuneţi cum vedeţi protestele care au loc în Bucureşti.

Părintele Justin Pârvu: Diferenţa dintre generaţia noastră şi această generaţie este că pe când aceşti oameni strigă în stradă pentru o bucată de pâine, pentru că le-a ajuns cuţitul la os într-adevăr, noi strigam pentru apărarea valorilor morale ale acestui neam. Noi aveam respect faţă de neam, pe care conductorii de azi l-au golit de toată bogăţia morală şi fizică. Credeţi că era puţin curaj să arunci tablourile lui Gheorghiu-Dej şi ale Anei Pauker sub bancă? Sau să calci pe tabloul lui Stalin? Românul a protestat mai eroic într-un stat comunist, în care teroarea era arma de bază a puterii, decât într-un stat democratic în care eşti liber să protestezi oricând. Dar acum, sărmanul, a ajuns la capătul puterilor, la capătul răbdării, pentru că nu mai are ce pune pe masă copiilor şi nu își mai poate trăi firesc existența în societate. Mă uit la bătrânii aceştia pensionari şi îi compătimesc cum strigă şi ei, sărmanii, în frig de nu mai au nici glas, fără niciun rost, bineînţeles… Românul nostru e bun de gălăgie şi atât. Dar când e vorba să baţi din picior la el, nu mai mişcă un pas, atât durează curajul românului de azi. Pentru că totul este o manevră politică şi nu răzbeşti mai departe. E nevoie de o strategie, de oameni capabili care să îşi asume un rol eroic, un sacrificiu. Au atâta dibăcie în a manevra şi ameţi turma, încât şi norii ţi-i adună să plouă sau să ningă, pentru a împrăştia mulţimile. Metodele securistice de azi sunt mult mai avansate şi nu răzbeşti tu aşa uşor să schimbi un sistem politic. Realitatea este că românul nostru pleacă la război, dar nu are nici oameni, nu are nici arme, şi mai presus de toate nu are un lider, omul care să dirijeze… A ieşit vreun preot să susțină aceşti oameni necăjiţi? A ieşit vreo barbă deasă în faţa mulţimii? Nu! Nu zic să protesteze violent cu scandări, ci să facă un marş al păcii cu rugăciuni pentru popor. Însă e greu, pentru că dacă îţi asumi să spui ceva, trebuie să şi suferi oleacă. Noi predicăm despre eroism, adevăr, dragoste şi dreptate, dar unde este fapta noastră concretizată? Pentru ce mai există amvon dacă nu este folosit când e nevoie? Atunci nu mai ieşim deloc la amvon şi stăm aici şi facem pocăinţa tâlharului… Dar dacă ar fi apărut în faţa acestei mulţimi un tânăr preot sau teolog care a terminat acum doctoratul pe la Bruxelles sau pe la Roma – să vină să spună şi el un cuvânt – uite, domnule, eu vin din propria mea convingere, nu vin nici din partea guvernului, nici a Bisericii, vin ca un creştin simplu care îmi pasă de soarta acestui popor şi vreau să mă fac părtaş durerilor lui? Unde sunt intelectualii şi doctoranzii acum? Cu ce contribuie doctorandul acum la renaşterea acestui popor, de pe seama căruia i se dă bursă de studiu? Au călătorit prin toate statele lumii doar ca să vină din America cu o hârtie de titrat?

Poporul ar trebui să ceară de la Dumnezeu cu rugăciune şi pocăinţă un conducător credincios, drept şi destoinic… Din partea credincioşilor, o luptă pe plan duhovnicesc. Se cere credinţă, rugăciune şi iar rugăciune ca să poată îmblânzi mânia lui Dumnezeu care vine asupra noastră. Oamenii au uitat să îi mulțumească lui Dumnezeu, şi pentru cele bune, şi pentru cele mai puţin bune. De pildă noi am făcut demersuri de ridicare a unei troițe în locul unde au luptat ostaşii de la 1944, în Cristeştii Moldovei – Moţca, pentru că am fost acolo martor ocular la toate evenimentele de rezistență armată împotriva frontului rusesc. Ei bine, nu s-a putut face. De un an de zile aştept aprobare de la prefectură sau de la minister şi nu s-a primit nicio directivă de a înălţa o cruce martirilor acestei ţări. Şi atunci mă întreb: ce poţi face cu asemenea oameni care dirijează un stat creştin? Decât să fim exploataţi, prostiţi şi înjosiţi. Şi aşa merge poporul acesta de o bucată de vreme încoace: unul zideşte şi trei dărâmă.

Monahia Fotini: La noi poporul foarte greu conştientizează adevărul. Ce ne mai poate trezi?

Părintele Justin Pârvu: Noi, românii, am trăit foarte mult perioada comunistă şi a intrat frica în noi. Pecetea fricii s-a întipărit în sufletele noastre. Frica, ateismul şi tăcerea – caracteristici de bază. Poporul trebuie să trăiască o energie spirituală de unitate şi înţelegere, măcar prin rugăciune, pentru că aşa vom primi discernere şi dor de continuitate spirituală creştină, dorul de neam, dor de Dumnezeu…

Că veni vorba de o rugăciune. V-o reamintiți pe cea de la Mănăstirea Optina? Încercați-o (dați de trei ori click pe fotografia de mai jos):

               Rugaciunea ultimilor stareti de la Manastirea Optina !

              “Doamne, Tata ceresc daruieste-mi sa primesc cu liniste sufleteasca tot ce-mi va aduce ziua de azi.

              Invredniceste-ma sa ma dau intru totul Sfintei Voiei Tale!

              In tot ceasul astazi, povatuieste-ma si in toate ma sprijineste!

              Oricare vor fi vestile pe care le voi primi in timpul zilei, invata-ma sa le primesc cu sufletul linistit si intarit in credinta ca peste toate este sfanta voia Ta !

              In toate faptele si cuvintele mele,Tu calauzeste-mi simtirile !

              In toate intamplarile neasteptate, nu ma lasa sa uit ca totul vine de la Tine, Doamne;

              Invata-ma sa fiu deschis si intelept si pe nimeni sa nu amarasc si sa nu intristez.

              Doamne, da-mi puterea sa port osteneala zilei de astazi si toate intamplarile din vremea ei;

              Calauzeste-mi voia si invata-ma sa ma rog, sa nadajduiesc, sa cred, sa iubesc, sa rabd si sa iert !”

PS. Mă grăbesc să public și azi poze de la proteste preluate din presa online – cât mai am timp, fiindcă văd că Internetul are de gând să intre în regim cazon-cenzurat la nivel mondial (sub scuza că apără drepturile de autor; în acest caz, eu mă voi lovi de drepturile de autor ale fotografilor; deși le fac aici publicitate; sincer, mă lasă indiferent aceste interdicții ACTA care pot fi interpretate după urechea fiecărui deștept, nu voi mai publica pozele altora aici și nici știri sau citate din mai știu eu cine; va fi un motiv în plus să pun punct acestui blog; în cazul Jurnalului de Vrancea, la fel, îl voi închide, nici o pagubă; păcat că se restricționează libertatea specifică Internetului și diversitatea).

***

Azi, 30 ianuarie, se împlinesc 160 de ani de la nașterea lui Ion Luca Caragiale. Viața politică românească de azi se confundă cu viața politică din timpul vieții marelui scriitor, ceea ce înseamnă că suntem un popor caraghios? Altfel, eu nu mă omor după Caragiale. Am și scris un text în acest sens:

Simpaticul Caragiale

1. Este Caragiale “repudiat” azi? Vorbiţi serios? De către cine, domnilor, că eu n-am cunoştinţă. Din contră, eu am impresia că “repudiatul” dumneavoastră Caragiale e ridicat pe umerii contemporanilor (de către noii interpreţi sensibili ai operei sale, nu puţini; unii, puşi în genunchi, drept scară) pe cai mari, în timp ce “mitul naţional” Eminescu (care vă enervează atât, dar… care “mit”?) e coborât, de fapt – din spirit autocritic neapărat colectiv “corrrrrrect” românesc-european… E chiar culmea să aflu că i se plânge de milă lui Caragiale, în genul “mediul cultural românesc îşi aminteşte mai degrabă cu neplăcere” de el? Poate nu înţeleg eu subtilitatea observaţiei întrebării “Apostrofului”. Regret, în plin “An Caragiale”, toate sunt lacrimi de crocodil: nu numai că nu e repudiat Caragiale, dar Caragiale-omul (las la o parte personajele sale, ipostazele în care s-a autoreprezentat) a fost, este şi va fi atotprezent, “atoateţiitor”, inclusiv în fruntea României! Fie şi ca premier nerepudiat – critic al altora, nu şi al său, neînstare să-şi descopere propriile limite. O Românie în care nu “mitul Eminescu”, ci “Mitică şi Nenea Iancu” sunt în veci şi la Putere… Sigur, sunt nedrept: mă refer doar la “moftangiul” Caragiale, la “miştocarul” de suprafaţă (care i-a dat identitate publică, perceput ca “satiric”, umorist ironic şi sarcastic), nu la nuvelele şi povestirile lui de profunzime, tragice (neignorate şi de comentatorii lui de ultimă oră). Vedeţi, fiind anchetat aici cu atâta cerbicie: dacă nu l-aţi fi pus împotriva lui Eminescu, v-aş fi mărturisit iubirea mea pentru Caragiale…

Simpaticul Caragiale şi antipaticul Eminescu (puşi cap în cap, dar complementari): plusul şi minusul lor produc energia autohtonă care ţine în funcţiune motorul critic şi autocritic în evoluţia şi involuţia “societăţii româneşti” şi a literaturii române? E o sursă de energie convenţională: să avem grijă cum o drămuim, cum o redescoperim “în mediul ei natural” la adevărata valoare, nu după interesele omeneşti conjuncturale, exclusiviste.

Totul se poate reduce şi la o chestiune de destin. Că în timp ce Eminescu a avut parte doar de vreo 15 ani de creaţie, Caragiale a avut parte de cel puţin 35 de ani (de 20 de ani în plus!) la dispoziţie să devină… Caragiale! Că veni vorba… Cine a fost mai câştigat? Eminescu, că a plecat definitiv de pe lumea asta la 33 (mă rog, 39) de ani, nefericit, sau Caragiale, care a trăit 60 de ani şi s-a bucurat de viaţă? Vorba vine… Zilele trecute am făcut un drum la Buzău şi, pierzând o oră vremea în aşteptarea unui tren-de-inimă, am descoperit o plăcuţă de marmură pe o clădire de lângă gară pe care scria că pentru un an, din noiembrie 1894 şi până în noiembrie 1895, I.L. Caragiale ar fi locuit aici! Am făcut ochii mari, habar nu aveam că I.L. Caragiale a locuit şi la Buzău! Buzăul avea pe atunci fix 19.427 de locuitori, mi-a spus poetul Marin Ifrim, bibliotecar, cu care eram, dându-mi să consult o cărţulie a lui Emil Niculescu (apărută în 1995 la Buzău), din care am aflat că la 15 ianuarie 1894 Caragiale a luat în antrepriză restaurantul din gara Buzău (în asociaţie cu cumnatul său, poligraful Teodor Duţescu-Duţu, căsătorit cu Eugenia Burelly; că aţi ghicit, în anul morţii lui Eminescu şi al sinuciderii Veronicăi Micle, Caragiale s-a căsătorit, la 7 ianuarie 1889, cu fiica arhitectului Gaetano Burelly, Alexandrina; pe când Caragiale era director al Teatrului Naţional din Bucureşti). Restaurant din gara Buzău unde, ţineţi-vă bine, avea în subordine un fost bucătar la marele harem din Constantinopol – luat în antrepriză la o lună şi ceva după ce Caragiale a devenit membru al Societăţii Internaţionale a Chelnerilor din Bucureşti (din care avea să fie exclus la 24 ianuarie 1895, pentru neplata cotizaţiilor) şi după ce i s-a născut şi fiica Ecaterina! Preocupări înalte, oricum: auziţi, Caragiale membru al Societăţii Internaţionale a Chelnerilor, avea haz… În 1893, ştiţi, Caragiale a falimentat în Bucureşti o berărie pe Gabroveni, după ce i se născuse fiul Luca (Luky) şi, un an mai târziu o alta, Berăria Academică “Bene Bibenti” (unde îl avea ca subdirector pe poetul ftizic Ion Păun-Pincio)… Plin de datorii (insolvabil cică), în noiembrie 1895 Caragiale abandonează concesionarea restaurantului gării din Buzău, plătind cu un pian, o bibliotecă şi un şifonier scoase la licitaţie “în grădina publică” pe creditorul lui (I. Goldfeld), după ce se înscrisese în Partidul Democrat Radical al lui George Panu… Toate acestea s-au întâmplat după moartea “adversarului” său Eminescu: “picat de fazan”, că “aşa a fost să fie”, de bine, de rău.

2. Eu nu mă recunosc aproape deloc în Caragiale: nici în omul-Caragiale (“spirit practic”, afacerist, descurcăreţ, oportunist, uns cu toate alifiile; a avut parte de onoruri, după cum a avut parte de o moştenire care i-a permis să trăiască în Germania, când n-a mai suportat viaţa literară balcanică degradată de la noi), nici în personajele lui simpliste, în alb şi negru, “nedezvoltat-realiste”, optimist-imorale “şi nepedepsite”, “fără tată, fără mamă, general-valabile” (Mircea Iorgulescu, în autoexil la Paris, atrăgea atenţia că şi francezii adevăraţi se recunosc în personajele “pline de caracter” ale lui Caragiale), mereu derizorii din opera lui “pusă în scenă”! Şi cu atât mai puţin nu mă recunosc în modelul “optzecist-caragialean” (din acelaşi secol trecut), al acelui Caragiale superironic pus la Bucureşti drept blazon, la vreo 70 de ani după dispariţia lui. În fluxul şi refluxul vremii, eu mă recunosc “emoţional” mai degrabă în Eminescu cel nepragmatic, visător, idealist, naiv, sceptic-negativist (sunt, totuşi, moldovean prăpăstios la origine). Că e şi mentalitatea de dramaturg şi prozator la mijloc (observator prozaic-pasiv al prezentului, imuabil), opusă aceleia de poet şi publicist (observator activ, inventiv, experimental, în căutare de construcţii metafizice, care îşi  regăsesc în trecut rădăcinile viitorului şi în viitor rădăcinile trecutului)? La un secol distanţă, “în plin postmodernism”, eu mă simt undeva la mijloc. “Permanent în aşteptare”, eu amestec genurile literare şi ideologiile, intuitiv, îmi place să stau “deasupra” provocărilor cotidiene, să mă implic principial în “treburile publice”, neangajat politic, şi să fiu totodată şi critic şi exaltat, ţinând cont de realităţile mele interioare. Că la nivel literar contează numai conştiinţa estetică – şi Eminescu şi Caragiale (ca rezultat al istoriei limbii române) au impus o asemenea conştiinţă, fiecare cu neajunsurile şi măririle lui? Lipsit de posibilităţi native de adecvare la “mediul înconjurător”, dacă eu îl prefer pe Eminescu, e treaba mea – având această opţiune “sentimental-intelectuală”, înseamnă că-l “repudiez” pe Caragiale?

Liviu Ioan Stoiciu

Citeam azi răspunsuri la o anchetă pe Adevarul.ro. Aleg două. Spune poetul Marius Oprea:

1 Manifestările din acest ianuarie 2012 au o legătură indisolubilă cu cele din decembrie ’89 din mai multe puncte de vedere: diluarea idealului anticomunist, furtul de esenţă strict revoluţionară din acele vremuri  şi îmbrăcarea politicii româneşti (de esenţă sovietică) în ambalaj occidental au indus populaţiei româneşti  o amărăciune surdă, mută, dar cu efect lent şi bolnăvicios, distrugând printre altele (la nivel de celulă) puterea revoltei interioare. Grupurile răzleţe (în raport cu cifra reală a populaţiei) din aceste zile n-au reuşit din păcate să empatizeze cu fiinţa populară a României, rănită în demnitate şi blegită. România pare că s-a consolat într-o ipostază ruşinoasă, orgoliul naţional s-a măcinat treptat, lăsând loc unei acceptări periculoase.

2 Categoric remaniere. România are nevoie să arate lumii demnitate. Complăcerea într-o stare de bălăcăreală permanentă nu poate aduce nimic bun. Suntem nefericiţi, atunci hai să căutăm altă cale, n-avem nimic ce mai pierde! Aproape că am pierdut totul.

Alt răspuns, prozatorul Radu Aldulescu:

1 Această clasă politică a ridicat banditismul economic şi spolierea fără precedent a poporului român la rang de politică de stat. Fierbând în suc propriu, românul a înţeles destul de repede, la trei-patru ani de la evenimentele din decembrie, că nu va obţine nimic ieşind să protesteze în stradă. Iată însă că după aproape 20 de ani, când cuţitul a spart demult osul şi scormoneşte măduva, disperarea a împins iarăşi la ieşitul şi protestul în stradă, aducând în centrul atenţiei opiniei publice rămăşiţele unei societăţi civile năuce, debilizate de apăsări extreme, manipulată şi supusă diversiunii de toată mâna care să răspundă intereselor celor aflaţi în coasta puterii. Toate aceste instituţii, instanţe, cărora le-a mers ca-n brânză în ultimii 20 de ani, formează o suprastructură constituită din maximum zece la sută din populaţia României. Ei întruchipează morile de vânt asupra cărora se îndreaptă protestele celor ieşiţi în stradă în ianuarie 2012.

2 Oricât m-aş strădui, nu reuşesc să întrezăresc vreo soluţie de natură terestră pentru ieşirea din impas, nici pe termen scurt şi nici pe termen lung. Nu există mai ales un minim de bunăvoinţă politică din partea celor care ar trebui să lase de la ei, aplicând în ceasul al doisprezecelea soluţii cerute sau impuse de realitatea de pe teren, de mai bine de douăzeci de ani: lustraţia actualei clase politice, reinstaurarea monarhiei, combaterea corupţiei şi un proces al comunismului care să nu fie formal şi de faţadă.

Sunt sigur că ați citit săptămânalele (dacă nu, o puteți face pe edițiile lor online): Observator cultural (în avangardă morală), Cultura (reîmprospătată), sau Dilema Veche (arogantă, elitist-conformistă).

Public mai jos editorialul directorului revistei Cultura, academicianul Augustin Buzura:

Viermii si mârlanii

Este la îndemâna oricui sa observe ca mamaliga explodeaza de cele mai multe ori cu mare întârziere, dupa ce aproape toti si-au pierdut încrederea în ea, dar, s-a vazut, explodeaza întotdeauna cu mare folos.

Bataliile pentru agheasma, moaste, sarmale si alte chilipiruri îmi amintesc mereu de una dintre primele experiente pe care le-am facut la lucrarile practice de fiziologie: e vorba de contractarea muschiului de broasca la trecerea din ce în ce mai intensa a curentului electric prin el. Pe masura ce sporesti intensitatea curentului, contractiile devin tot  mai dese, încât, la un moment dat, muschiul nu mai reactioneaza deloc. Asa se face ca începusem sa ma împac treptat cu gândul ca umilinta, saracia, agresivitatea prostilor, ura întretinuta permanent i-au adus pe oameni în situatia de a nu mai reactiona, la instalarea mentalitatii de lagar, mentalitate despre care am scris de atâtea ori dupa ce am vizitat lagarul de la Auschwitz. Se vede însa ca, noi, românii, trecem cu succes, dar si cu multa durere, toate corigentele. La ora când scriu acest editorial, mi-e greu sa prevad cum se va sfârsi protestul celor din Piata Universitatii. Am scris de multe ori despre ce mi-as dori si ce cred ca  ar merita aceasta tara, dar câteodata îmi vine în minte o tableta a lui  Marin Preda despre „nesfârsita inventivitate a tipului infect“. Cert este ca mizeria si dominatia incompetentilor si a spoliatorilor nu mai poate continua mult timp. Argumentul decisiv este calitatea oamenilor din  Piata, nivelul deosebit de întelegere a politicii si luciditatea  acestora. Tineri sau batrâni, universitari încarcati de doctorate sau studenti aflati în sesiune cer acelasi lucru si nu se lasa înselati de numerosii diversionisti care  se straduiesc sa acrediteze ideea cum ca toti politicienii sunt la fel, ca de vina este, desigur, criza economica din lume: din Spania, Italia, Grecia, Ungaria etc., ca orice miscare poate  tulbura echilibrul la care ne-ar fi adus gândirea economica basesciano-boca. Si pentru ca tot vorbim despre diversiuni, primul-ministru, scos la înaintare, uluieste prin apetitul sau neasteptat pentru dialog; nu are, cica, bani pentru cresterea salariilor ori a pensiilor, dar este pregatit sa converseze oricând si cu oricine, atâta doar ca acum nimeni nu mai are chef sa stea de vorba cu el. Mai mult, premierul a depasit chiar si cea mai iezuita imaginatie:  are o asemenea întelegere pentru protestatari încât l-ar invidia orice înalt prelat. La un moment dat, am avut impresia ca se va duce, cu grabire, în Piata Universitatii, pentru a striga împreuna cu ceilalti: „Libertate“, „Jos Basescu!“, „Alegeri anticipate nu comasate!“ sau: „Va rugam sa ne scuzati, nu producem cât furati!“ Dar la încropeala în care s-a pomenit, se vede cusatura sau, cum ar spune un distins intelectual din pepiniera prezidentiala, mai are ceva defecte, nu este pus la punct cu stilistica dialogului, a comunicarii. Se subîntelege, însa, minunile datorate Pietei Universitatii sunt abia la început. Prima dintre ele este, cum era de asteptat, de sorginte prezidentiala. Dupa cum se stie, în ultimii ani, tara a fost condusa prin ordine si indicatii, la fel  ca odinioara, în  vremea Raposatului. Cele mai importante legi, niste improvizatii, fara studii de impact, unele inaplicabile, au fost impuse cu forta, prin asumare, într-un parlament în care lasii, intimidatii sau prostii aroganti acceptau sa se poarte precum niste necuvântatoare dresate sa reactioneze mecanic la vederea degetelor altor papusari prezidentiali. Ce cred cu adevarat  aceste catastrofe politice, mârlanii nationali, despre cei ce i-au trimis în parlament, s-a vazut în aceste zile, când nu s-au sfiit sa-si  comunice deschis  parerile: derbedei, batausi, viermi, tarani, anarhisti fanatici, mahala inepta si inculta si multe altele. Legea Sanatatii este modelul cel mai recent despre cum se amesteca improvizatia, ignoranta, smecheria si aroganta în constructia unei legi. Patania doctorului Raed Arafat poate fi o lectie despre cum se procedeaza pe la noi. El n-a avut decât o opinie de specialist, de om care a reusit sa creeze o institutie care functiona foarte bine si a carei existenta, printr-o smecherie tipica, era pusa sub semnul întrebarii.  Înainte de a demisiona a fost umilit, ironizat si amenintat de la înaltimea fotoliului prezidential.  Plecarea lui a fost doar scânteia asteptata de cei mai multi, ca dovada ca, dupa numai cinci zile, presedintele l-a rechemat si, cu toate ca l-a repus în functia avuta dupa ce    legea cu pricina a fost retrasa, focul aprins pare sa se înteteasca pe zi ce trece. Sunt convins ca doctorul Arafat a acceptat sa revina în Ministerul Sãnatatii pentru a apara SMURD-ul, o institutie vitala mai ales pentru oamenii saraci. Dar, într-un spatiu în care toate sunt stricate, unde  legile apar si dispar cu usurinta cu care au fost impuse, e greu de imaginat ca, pe termen lung, acesta ar putea functiona. Si ca presedintele ar  suporta aceasta înfrângere.  Circula mai demult o fabula de care îmi amintesc acum nu tocmai din întâmplare. Un scorpion o roaga pe o broscuta sa-l treaca apa asigurând-o ca nu-i va face nici un rau, ca îi va cruta viata etc. Broscuta se lasa convinsa, însa, în mijlocul apei se pomeneste, spre uimirea ei, întepata. „Dar asa ne-a fost întelegerea?, îi reproseaza broscuta. Nu-ti dai seama ca murim amândoi?“ „Ba da, îi raspunde scorpionul, dar nu m-am putut abtine!“  Nu stiu daca am povestit bine întâmplarea, dar sunt convins ca doctorul Arafat a pierdut sansa de a fi mai mult decât un medic si un organizator exceptional.  Dar, oricum, „maurul si-a facut datoria“,  focul arde, si asta este cel mai important lucru. Focul arde în toate orasele tarii. Si, indiferent ce va mai fi  în zilele urmatoare, românii si-au recâstigat demnitatea, imnul si tara. Si sper din toata inima sa nu le piarda cum s-a întâmplat dupa Revolutie. Pâna nu demult,  faptele se transformau în cuvinte. Acum, în sfârsit, cuvintele se transforma în fapte.

Un grup de revoluţionari şi lideri de fundaţii arată cu degetul înspre grupul celor 25 de ONG-uri care au făcut public un comunicat la mijlocul acestei săptămâni. Din grupul „celor 25″ fac parte Asociaţia Pro Democraţia, Agenţia de Monitorizare a Presei Active Watch, Transparency International Romania, Centrul pentru Jurnalism Independent şi Centrul de Resurse Juridice. Cu toate că revendicările celor două părţi vizează în mare acelaşi lucru (demiterea de urgenţă a preşedintelui Traian Băsescu), grupul revoluţionarilor acuză că organizaţiile non-guvernamentale “deturnează scopul mişcării civice în desfăşurare, pentru a se erija în «salvatorii neamului». Aceştia sunt de fapt cei care l-au adus pe Traian Băsescu la putere şi, tot ei, timp de 22 de ani, au simulat exerciţiul civic, acţionând in interes de grup exact ca întreaga clasa politica” (Adevarul.ro)

***

Astăzi, 28 ianuarie, o scriitoare necunoscută și marelui public și publicului avizat (restrâns la cititori de literatură), Elvira Iliescu, a împlinit 75 de ani. Nu are Internet (nu e de găsit pe Wikipedia; n-are nici măcar o fotografie pe Google), nu are computer, trăiește izolată la Constanța, n-are de unde să știe că voi scrie de ea aici, bineînțeles. Se complace în deplin anonimat. N-o să credeți, dar e la fel de ignorată și în interiorul Uniunii Scriitorilor (deși e membru al Filialei Dobrogea). Așa e la români.

Despre Elvira Iliescu – de care, sunt convins, puțini ați auzit. Las la o parte faptul că Elvira Iliescu, în viața de zi cu zi, e de o discreție enervantă. Știați că Elvira Iliescu e  printre puținii scriitori români cu carte anticeaușistă publicată în samizdat, ajunsă inclusiv la Monica Lovinescu (și că un exemplar al acestei cărți a stat ascuns, înainte de 1989, și la… Nicolae Manolescu)? Nu întâmplător Monica Lovinescu i-a dat Elvirei Iliescu recomandare cu totul călduroasă să fie primită în Uniunea Scriitorilor (și n-a fost primită în USR decât după ce am făcut scandal)… Nu vă puteți imagina prin ce traume a trecut Elvira Iliescu. Un roman-pamflet anticomunist, scris în anii 80 ai secolului trecut, de neimaginat azi, transmis din mână în mână, în manuscris. Mereu uităm de anonimii (rezistenți în particular, în regimul comunist), care au dus greul: ei nu aveau spatele acoperit… În această situație a fost Elvira Iliescu, profesoară eminentă pe atunci la Constanța, ”femeie serioasă, familistă”, cu doi copii școlarizați ai săi de crescut. Nicolae Manolescu tremura pentru soarta ei, putând fi deconspirată oricând (dar după Revoluție a uitat-o). Citeam abia anul trecut că un volum de versuri samizdat a scris și Ioan Viștea, la Târgoviște, volum care a ajuns în 1989 până la Radio Europa Liberă (pe filiera bisericii baptiste). Scrie în 2010 Ioan Viștea că a existat până la Revoluție „samizdatul cel mai tainic, cel mai expus represiunii, realizat cu mijloace artizanale şi în condiţii de adâncă clandestinitate! Autorii lor şi-au asumat cu bună ştiinţă şi riscurile şi condiţia anonimatului, beneficiind de generozitatea şi curajul unor suflete mari care au făcut posibil ca unele din creaţiile purtând marca samizdat să ajungă dincolo de Cortina de Fier”. Elvira Iliescu a avut norocul să traverseze tunelul comunist fără să aibă necazuri cu dosarul, Securitatea n-a luat-o în vizor. A reușit să publice, pe banii săi, această carte după Revoluție, la editura Doinei Uricariu (onorată că a putut să o publice) – ca la noi, însă, acest roman-document a trecut neobservat. Habar n-avem să ne protejăm valorile morale.

Știați, apoi, că Elvira Iliescu e prima care a scris o carte despre viața și opera lui Paul Goma (intitulată „Paul Goma – 70”; între timp a scris o carte despre Paul Goma și Mariana Sipoș), pe când Paul Goma era blamat în țară în modul cel mai dezonorant cu putință (în loc să fie ridicat pe un soclu al disidenței românești, măcar; alte țări s-ar mândri cu el în fiecare zi; să nu uităm că Paul Goma n-a fost repus în drepturi în țară până azi, e tot refugiat politic la Paris, din 1977 nu a călcat în România!). Asta înseamnă că Elvira Iliescu și-a păstrat un reper moral strict de anvergură internațională și după Revoluție: Paul Goma. Nici un alt idol postcomunist nereușind să o captiveze. Ca nimeni altul, Elvira Iliescu a reușit să demonteze și mitul „lipsei-de-talent” a lui Paul Goma (mit care a prins rădăcini adânci în rândurile scriitorimii române colaboraționiste, inclusiv în rândul celei care susține că a… rezistat prin cultură sub totalitarism), atrăgând atenția asupra faptului că Paul Goma nu scrie ficțiune. Ce e… talentul la scriitorul român? Scrie Elvira Iliescu (într-un text intitulat „Goma n-are talent!?!”; apropo de opera scriitorilor români contemporani sub comunism): „Să priceapă și Goma ăsta că talentul e doar ceva între un ghiveci oriental, baclavale grețos însiropate, nepieritorul parfum de roze și băltita apă de ploaie, – doar o asemenea formulă garantând succesul literar! Și apoi, mai sunt, har Domnului, atâtea și atâtea panseluțe, albăstrele, romanițe, bașca adorabila ciuboțică a cucului, pentru că pe cât de admirabilă, pe atât e de sublimă industria națională de sorcove”. Urmarea? ”Răstălmăcirile, reaua-credință, dușmănia, trădările, efortul susținut de minimalizare a excepționalului scriitor Paul Goma îl aruncă nu o dată pradă decepției”, mai scrie Elvira Iliescu și continuă, citând din „spusele lui Ralea despre Stere, care vin parcă în întâmpinarea profilului lui Paul Goma”: „Oare nu se găsește în țara noastră, bântuită de spiritul trivialității joviale, al pehlivăniei șirete, al josniciei, care se crede prudență, al lașității care se crede cuminte – nu există în acest blestem unanim, care consumă poporul meu, o pildă de curaj, de suferință pentru idei?”. Am uitat prin ce am trecut? Ne amintește Elvira Iliescu: „Să nu ne acuze nimeni că nu suntem caractere! Când Goma o încasa, noi stăteam tupilați, doar creatori și bărbați suntem! Și noi am avut convingeri, dar le-am ținut sub șapte lacăte, ar fi fost o lipsă de eleganță să spumegăm dinaintea scursurilor, în fața lor doar ne ploconeam semnând-colectiv telegramele de adulare, gratitudine și înregimentare. În sfârșit, ne-am putea întreba și noi – care sunt operele de rezistență în timp, care sunt operele-mărturii, că doar n-am fost teleportați din comunism… Ce se mai salvează din vagoanele de tomuri publicate? Chiar din literatura… serioasă, așa zisa alternativă, la aservire?”. O operă-mărturie de rezistență e aceea a lui Paul Goma. Cum subliniam, Elvira Iliescu spulberă mitul lipsei-de-talent a lui Paul Goma. ”Din capul locului Paul Goma își mărturisește incapacitatea de a scrie ficțiune. Viața i-a fost într-atât înțesată de întâmplări, răsuciri, dislocări, pierderi, încât are sentimentul zădărniciei în a mai fabula. Lucru care i se reproșează. Ia să fi scris ceva luuung, teeern – și-ar fi găsit un loc printre scriitorii zis-analitici, mai mult sau mai puțin academici”. O spune, de altfel, însuși Paul Goma (dar cine să-l bage în seamă, ajuns „exclus, izolat, urât, hulit, bolnav”), referitor la literatura română sub comunism, resemnat: „N-ai cum să scrii ficțiune, așa cum o înțeleg colegii. Orice-ai face, oricât te-ai strădui să inventezi, ai să cazi tot pe fapte, pe oameni, pe stări existente, întâlnite aievea, într-un moment sau altul… Când o viață de om (de la romancier începând cam de la 20 de ani de exersare a meseriei) ai practicat metoda separării realității de ficțiune – ca să intri în rândurile lumii – doar n-o să te apuci să demaști realitatea comunistă, când te-ai obișnuit să prefaci fiecare fapt real în fapt artistic, transpus, ca în muzică, în cu totul altă tonalitate – nu atât a ficțiunii, cât a încuviințatului de sus, ca gândibil, ca publicabil –, ajungi să nu mai percepi realitatea ca realitate, ci, în continuare, ca materie-primă pentru confecționarea publicatului”. De aceea Paul Goma a rămas fidel sieși, scriind despre realitatea ca realitate, nu ca ficțiune… Mai aveți îndoieli?

Elvira Iliescu a publicat și cărți de versuri și de cronici literare și eseuri, e o scriitoare de soi.

Liviu Ioan Stoiciu

PS. Public aici și fotografii realizate de mine ieri în Dealul Mitropoliei înzăpezite.

PS. 2. Laurențiu Barbu, administratorul acestui site (și al Jurnalului de Vrancea, la care eu sunt editor, actualizându-l zilnic) m-a avertizat că blogul de față îmi va fi mutat peste noapte pe un alt server (spre binele lui) și că e posibil să dispară această pagină de jurnal online publicată sâmbătă seara. Ea a dispărut, într-adevăr, în dimineața de duminică, după ce m-am culcat. Duminică, la ora 13, m-a sesizat Doina că n-are ce citi pe… suportul tehnic, așa că republic pentru noul server pagina de jurnal online apărută ieri pe vechiul server… Oftez iar. Cer scuze, n-am nici o vină, eu mi-am făcut datoria.

Un scenariu care m-a năucit cu totul e cel aflat dintr-un comunicat dat în această seară de Armată (MApN), mai exact de conducerea Statului Major (care se declara din start “consternata” de activitatile si “solutiile pentru administrarea tarii” ale locotenentului-protestatar Gheorghe Alexandru)… Vi-l amintiți cu siguranță pe insolitul locotenent de armată aterizat printre protestatarii din Piața Universității. Ați observat, eu n-am făcut aici caz de prezența lui, deși mass-media l-a ridicat în slăvi, admirându-i curajul că încalcă regulamentele militare și normele de disciplină internă. Mie mi s-a părut suspect, m-am temut că a fost trimis între protestatari să deruteze – și m-am abținut, l-am ignorat. Puterea încercând în fel și chip să dezamorseze protestele. „Piața Universității” l-a transformat pe tânărul ofițer militar în erou. Iată ce cuprinde scenariul viteazului locotenent de armată Gheorghe Alexandru – mărturisesc, la așa ceva nu m-a dus mintea nici în vis:

“Solutiile” prezentate de locotenentul Gheorghe Alexandru si facute publice de catre acesta:

“1. Dizolvarea sau desfiintarea Parlamentului;

2. Invocarea starii de urgenta in tara;

3. Conducerea tarii si administrarea statului roman de catre Armata; locotenentul Gheorghe Alexandru sa faca parte din Consiliul Militar care, in viziunea sa, ar urma sa gestioneze destinele tarii, iar ofiterului sa ii revina 50% din puterea de decizie;

4. Aducerea regelui ca sef al statului si instaurarea monarhiei constitutionale; Monarhia constitutionala este o solutie, avand Armata ca garant al democratiei si suveranitatii, potrivit Constitutiei.”

Pe ce lume o fi trăind acest locotenent (de la Flotila 71 Aeriană din Câmpia Turzii)? O fi crezând că se declanșează o nouă revoluție acum (de când cu protestele din 13 ianuarie 2012 încoace; măcar de ar fi fost un partid monarhist în eșichierul politic românesc; PNȚCD a fost îngropat de Băsescu) și că a venit momentul să îndreptăm istoria? Să reluăm istoria, de acolo de unde ea a fost întreruptă după alungarea Regelui, în 30 decembrie 1947 și România să redevină regat… Superbă idee, dar totalmente irealizabilă (într-o Românie parte a Uniunii Europene, care e exclus să fie administrată de Armată, fie și pentru o lună). Nici măcar nu pot să iau în serios acest demers: moștenitorul Tronului e Prințesa Margareta, fiica Regelui Mihai. Ar fi grozav să avem o… Regină? Dar Margareta n-are nici o legitimitate, n-ar accepta-o românii. A circulat anul trecut bancul cu venirea ghinionistului fiu al Reginei Marii Britanii (Elisabeta a II-a, care e din anul 1952 regină!), Prințul Charles, îndrăgostit de România, să vină rege la noi, dacă la el în țară nu poate fi… Personal, aș fi încântat să trăiesc într-un regat, nu sub autoritarismul unui președinte republican-democrat ca Băsescu, un aventurier fără scrupule, inept. Dar să vină armata să preia administrarea țării, Dumnezeu să mă ierte, e mult prea mult…

***

Fac loc la două bancuri cu Băsescu, primite de la poeta Adriana Barna (măcar să surâdeți):

Obama isi cheama toti americanii la Casa Alba.
- Americani, cine este mama voastra?
- SUA! – striga poporu’.
- Si cine-i tatal vostru?
- Obama! – striga poporu’.
- Care este visul vostru?
- Sa fim milionari! – striga poporu’.
A doua zi, Obama da un decret si ii face pe toti milionari.
Hu Jintao isi cheama toti chinezii la Beijing.
- Dragi tovarasi chinezi, cine este mama voastra?
- China ! – striga poporu’.
- Si cine-i tatal vostru?
- Hu Jintao! – striga poporu’.
- Care este visul vostru?
- Sa fim comunisti! – striga poporu’.
A doua zi, Hu Jintao da un decret si ii face pe toti comunisti.
Base isi chema romanii la Casa Poporului.
- Romani, cine este mama voastra?
- Udrea! – striga poporu’.
- Si cine-i tatal vostru?
- BASE! – striga poporu’.
- Care este visul vostru?
- SA FIM ORFANI! – striga poporu’.

*

Basescu si Marko Bela manânca ciorba de burta.
La un moment dat, Basescu întinde mâna dupa ardeiul iute, dar Marko îl plezneste cu lingura peste degete.
Basescu încearca iar si încaseaza înca una peste degete.
- Ce te-a apucat, mai, Bela ? întreaba, mirat, Basescu.
- Mei, Traiane, mei, kit timp eu linge kür la tine, tu nu mónunci órdei üte ! E klar la tine?!

***

Vă invit să citiți un articol în același sens semnat de criticul, eseistul și istoricul literar Călin Radu Cristea (pe care eu l-am tot repezit aici pe când conducea MNLR, în 2009, și acaparase abuziv o revistă literară particulară, intitulată Euromuseum; revistă care a dispărut, din păcate, din lipsă de finanțare). Articol însoțit de o fotografie a „pretorienilor agresivi de gardă la preşedintele Băsescu” (cum le spune Călin Radu Cristea), făcută cunoscută de Radu Humor unui pupător în părțile dorsale ale lui Băsescu la comentariile de ieri, de aici. Radu Călin Cristea (n. 1955, Ineu) a fost ziarist, colaborator, ulterior și redactor la programul Actualitatea Românească la Radio Europa Liberă (1990-2002).

Unu şi cu unu fac zero?

Pretorienii agresivi de gardă la preşedintele Băsescu, elitele fidele aceluiaşi, dar parţial camuflate de discursuri în doi peri, în fine, hominizii neanderthalieni din presă se năpustesc, adeseori paralel cu subiectul tratat, asupra liderilor Opoziţiei Crin Antonescu şi Victor Ponta.

Pare să fie un ritual taumaturgic: sus-numiţii simt că practică scrisul protejat doar după alungarea celor două duhuri rele. În balanţă cu Traian Băsescu, Antonescu şi Ponta întruchipează alternativa îngrozitoare, aşa că peste ei sunt prăvălite abominabile calificative dotate cu un unic fir director: dacă ţara va intra pe mâinile acestui tandem, românii se pot pregăti de apocalipsă. Am avut şi am destule îngândurări legate de diverse episoade ale acţiunii politice întreprinse de vârfurile USL.

Socotesc şi acum că, în special în scenariile articulate în ultimele zile, Antonescu şi Ponta mizează pe prea multe imponderale. Pe de altă parte, intrând şi eu, precum curtenii de la Cotroceni, în jocul paralelismelor Băsescu vs. Antonescu & Ponta, mă întreb ce anume îl propulsează pe şeful statului ca astru salutar pe cerul naţiunii şi, în acelaşi timp, îi împinge pe capii Opoziţiei spre periferiile regnului animal? Au colaborat Antonescu şi Ponta cu Securitatea, aşa cum a făcut Băsescu? Nu. Au declarat Antonescu şi Ponta, ca Băsescu, că „dacă N. Ceauşescu stătea numai zece ani era un mare preşedinte în istoria românilor”? Nu. Au fost Antonescu şi Ponta nişte îmbogăţiţi ai comunismului de unde Băsescu a ieşit, conform propriei declaraţii, cu conturile burduşite cu 83.000 de dolari? Nu. Au făcut Antonescu şi Ponta, la fel ca Băsescu, bişniţă cu blugi şi ţigări? Nu. Au fost implicaţi Antonescu şi Ponta în „Dosarul Flota” unde doar prin protecţia şefimii PNA şi, apoi, a DNA, a fost amânată trimiterea în instanţă a lui Băsescu pentru abuz în serviciu, fals intelectual, bancrută frauduloasă, spălare de bani, delapidare etc.? Nu. Au fost asociate numele lui Antonescu şi Ponta cu vreo şmecherie imobiliară de pus faţă în faţă cu afacerile dubioase desfăşurate în acelaşi domeniu de Băsescu? Nu. Şi atunci? Cine s-a remarcat de-a lungul carierei publice şi politice prin tot soiul de pacte ticăloase şi de nemernice piraterii? Antonescu şi Ponta sau Băsescu? Alternativa la Băsescu şi la democraţia de faţadă a regimului său autoritarist nu numai că există, dar se şi impune. Cu atât mai mult cu cât retorica preşedintelui la evenimentele în curs scoate la rampă doar acelaşi actoraş belicos şi plin de ifose.

Radu Călin Cristea este analist politic şi scrie pentru ”Adevărul”

PS. Dacă nu-i recunoașteți în fotografia intitulată „Intelectualiada lui Băsescu” (sau care ar putea fi numită poza de familie a „pretorienilor agresivi de gardă la preşedintele Băsescu”, cum le spune Călin Radu Cristea; dați click pe fotografie să o măriți), de la stânga la dreapta: Andreea Pora, Cristian Preda, Vladimir Tismăneanu, Teodor Baconschi, Mircea Cărtărescu, H.R. Patapievici, Traian Ungureanu, Sever Cotoi-Voinescu.