Luni, 13 februarie 2012.  Premierul M.R. Ungureanu l-a demis pe directorul general al Transelectrica, după ce a intervenit Băsescu public și a anunțat că nu se punea problema să rămână România fără curent electric. Directorul general n-a avut ce face și, onest, a avertizat că lacurile hidrocentralelor (și așa pline pe jumătate) sunt înghețate și că trebuie să se renunțe la exportul de curent electric. Nu spun că și Dunărea a înghețat și că numai datorită spărgătorului militar se mai face aprovizionarea în Deltă. E teribil câte probleme în plus apar pe o asemenea iarnă grea. În condițiile în care mai sunt numai Dumnezeu știe câte localități sub zăpadă, rupte de lume și fără curent electric, fără mâncare, cu animale moarte în bătătură. Nu e nevoie să mai insist, televiziunile de știri își fac datoria cu prisosință, bravo lor, fără ele nu s-ar fi conștientizat dezastrul de la noi, patronat de actuala putere. Băsescu, așa cum era de așteptat, bravează: el e comandant suprem, nu declară stare de urgență (cum au cerut președinții consiliilor județene din Buzău și Vrancea și opoziția), că nu vrea să preia armata puterea. Interesant e că sunt păzite cu pușca, aberant, rezervele statului, bieții sinistrați cumpărând alimente la suprapreț. Nu poți decât să-ți faci cruce. N-au decât să crape țăranii sub zăpadă, statul trebuie să facă economii… Că e austeritate. În acest timp, opoziția parlamentară a refuzat să vină să sărute papucii stăpânului de la Palatul Cotroceni (invitată la convorbiri despre nimic), iar Victor Ponta a plecat în SUA (de unde sper să nu se întoarcă învins de serviciile secrete).

***

Am rămas dator aici cu terminarea unei relatări, furat de evenimentele care s-au ținut lanț (bineînțeles, au ieșit la Piața Universității și azi manifestanți, în a 31-a zi consecutivă; deși a nins abundent și e frig; e asigurată astfel continuitatea) și de care am făcut aici caz zi de zi, mă refer la protestele celor din stradă începute pe 12-13 ianuarie 2012. Joi, 12 ianuarie scriam aici, între altele:

În această seară, de la ora 19 am venit la Club A, pe strada Blănari 14, unde  „Cafeneaua critică îşi reia întîlnirile în 2012 cu o seară consacrată criticului şi istoricului literar, teoreticianului şi profesorului Eugen Negrici. Devenit de curînd septuagenar (s-a născut pe 28 noiembrie 1941), Eugen Negrici vine la Cafeneaua critică pentru a vorbi despre viaţa şi opera sa. Amfitrion: Ion Bogdan Lefter”. Prima surpriză: a fost sala plină, în felul ei (40-50 prezenți; de regulă aici erau 10; Club A are mai multe încăperi, cele de la bar erau arhipline și se auzea gălăgia lor unde eram; dar microfoanele puse la dispoziția vorbitorilor a acoperit-o). Erau puse la vânzare două cărți: una, despre Eugen Negrici (volum omagial, la 70 de ani) și alta semnată de Eugen Negrici. De față au fost Constantin Abăluță, Sorin Antohi, G. Ardeleanu, Simona Popescu, Bogdan Stănescu, George Neagoe, Svetlana Cârstean, Dorica Boltașu, Irina Georgescu – din cei cunoscuți de mine. În majoritate asistența era formată din femei (foste studente; universitarul Eugen Negrici a fost pensionat, se subînțelege, dar mai are doctoranzi). TVR Cultural a filmat. Ion Bogdan Lefter a amintit că Eugen Negrici vine de acolo unde a venit și Nicolae Manolescu, din Râmnicu Vâlcea și că face parte din generația de critici care a schimbat paradigma critică literară la noi (care se învârte în jurul vârstei de 70 de ani: Mircea Martin, Virgil Nemoianu, Ion Pop, Mihai Zamfir). A urmat formula de interviu a manifestării în sine, Eugen Negrici fiind invitat să se mărturisească. A împlinit 70 de ani pe 28 noiembrie 2011: „Cifra 70, pusă pe toate gardurile la adresa mea, e un denunț, când mă jucam în jurul vârstei de 60 de ani sau 65 sau 69 de ani mai exista o promisiune, dar acum, parcă aud – are 70 de ani, dați-l la o parte, priviți-l ca pe un stârv”… I.B. Lefter: ați fost într-un fel consătean cu Nicolae Manolescu. Eugen Negrici: unchiul lui N. Manolescu a fost premiant într-o clasă cu tatăl meu, pe atunci se dădea premiul „Virtute”, acordat de voturile colegilor, pe când liceele erau puternice. I.B. Lefter: tatăl dumneavoastră a scris și versuri. Eugen Negrici: tatăl meu a fost un ofițer regal educat, scria poezie de tip simbolist, o poezie sentimentală, foarte melodioasă. A tradus din Esenin. Tata s-a dus la Drept-Filozofie, dar a urmat calea militară, a făcut parte din prima generație de ofițeri regali cu sorginte țărănească, se trăgea de lângă Râmnicu Vâlcea, de la țară, dintr-o familie de olari și de vânători, de la el am moștenit pasiunea vânătorii… pentru olărit, trebuia să ai simțul lutului, îl căutam ca pe o comoară lutul pentru oale prin care să nu treacă apa… la prăbușirea casei părintești am luat la mine acasă, la bloc, oale din copilăria mea și uneltele cu care modelai oalele… Fiind ofițer regal de armată, tata a intrat într-o castă extrem de respectată – așa s-a însurat cu mama, care era fiică de moșier (mama a terminat liceul și „pensionul”), trebuia să se însoare cu o femeie bogată, așa era regula castei, să nu devii coruptibil. „Mama era dintr-o familie foarte bogată, era la a șasea generație de preoți”. Eu sunt ateu, a recunoscut Eugen Negrici, altfel aș fi continuat tradiția din familie… Tata a fost șef de promoție, s-a dus în Basarabia să o civilizeze. Dar la Oarba de Mureș a fost rănit grav… „La intrare în comunism a avut probleme, nu pot să uit zilele (aveam 10 ani) când își căuta un loc de muncă și nu-l angaja nimeni fiindcă a fost ofițer regal, până la urmă l-a angajat un fost soldat de al lui, pe care l-a salvat de la moarte la Cotul Donului, l-a angajat distribuitor de fructe, dar l-au folosit la scrierea gazetei de perete… apoi a făcut o școală de construcții și a fost respectat pentru talentul lui”… Revin, promiteam atunci, pe 12 ianuarie – n-am mai revenit. Continui acum cu mărturisirea lui Eugen Negrici: Tata era pe front, eu n-am frați, eram cu mama… De la tata am pasiunea vânătorii, îmi amintesc de mirarea mea când am aflat de mic de „Dus-întorsul iepurelui”. Vulpea n-are miros, iepurele așa scapă, fuge înainte și înapoi, după care face un salt uriaș să i se piardă urma… Școala elementară am făcut-o la „școala cu ceas” – am văzut cum s-a dat jos cu ură portretul Regelui, eram în ultimul an la grădiniță. Mai apoi am văzut cum a fost dat jos portretul Anei Pauker… apoi, în timp, cum s-au dat jos atâtea portrete, de la Gheorghiu Dej la Ceaușescu… În 1948 am intrat la școală la Râmnicu Vâlcea. La moartea lui Stalin s-au oprit trenurile și au sunat sirenele, s-a plâns în colectiv și  s-au dat difuzoarele la maximum… Nu știu de ce ne-am mirat de lacrimile nord-coreenilor din decembrie 2011, la moartea lui Kim Jong Il, isteria e molipsitoare. Eugen Negrici și-a amintit de un coleg de clasă (azi un arhitect celebru în SUA) care îl avea pe tatăl lui condamnat politic, era cel mai asuprit, pus să care lemne la sobe și să aprindă focul în școală. În provincie, condamnarea politică era mult mai greu de suportat de cei din familie decât la centru… Liceul l-am făcut până în 1959, am apucat Revoluția din Ungaria pe Radio Kossuth, am auzit strigătele de „Veniți, salvați-ne, vom pieri cu toții”… Tatăl meu a dat atunci în lacrimi… La liceu, la Râmnicu Vâlcea, am fost la „reală”, „realist”, știind că totul e ideologizat, mai puțin științele exacte sau matematica, mama a insist în acest sens, tatăl meu ar fi vrut să fac Litere. Aveam acasă cărți extraordinare, locuiam cu chirie „la stat”. Cât am fost mic am stat cinci ani în Basarabia cu tata, care era șef de stat major, tata era coleg de front cu tatăl lui Mugur Isărescu… Se făceau atunci, în anii 50, ridicări (arestări) ale celor ce dețineau cărți „interzise”, eu ștergeam cu tuș negru unde scria Fundația Carol pe ele, trebuia să ardem cărțile… Sigur, am aruncat puștile și săbiile în Olt. Cărțile le-am cărat la țară – cu timpul, primeam ouă de la țară de la ai noștri învelite în filele cărților ascunse acolo, nu mai spun că filele lor erau folosite și pe post de hârtie igienică la closet la țară… În anii 50 era o spaimă nebună să păstrezi cărți considerate periculoase, mergeam la Sibiu în librării și întrebam pe șoptite dacă n-au un autor sau altul (în regim de anticariat), aveam seria cu „Emil și detectivii” de Erich Kastner… În altă ordine de idei, după 1964 cartea originală a devenit un mit la noi, apariția unei cărți era o minune. „Îmi pare rău că azi cărțile nu mai contează, erau un fel de eveniment unic în viață”… Eram pregătit pentru Politehnică, dar mi-a deturnat drumul în viață Cicerone Poghirc, eram olimpic la matematică, el m-a pețit la părinții mei, descoperind că știu să scriu… așa am ajuns la Filologie, la București, am luat note de 10 și 9, când erau la examenul de admitere 14 pe un loc. În ziua când s-au dat rezultatele am venit cu un taxi și nu m-am regăsit pe lista cu note printre primii, eram printre ultimii cinci. În 1959 se făcea o medie între notele reale de examen și cea de dosar, care era 6. A existat și o secție de jurnalistică ideologizată la filologie. Din 1958 se făceau arestări din stradă, pe vărul meu l-au săltat de lângă mine, fiindcă era fiu de popă și-l vorbise de rău în particular pe Gheorghe Gheorghiu Dej… Facultatea era mediocră la literatură și foarte bună la limbă română (care era protejată ideologic). I-am avut profesori pe Simion și Manolescu, m-am orientat spre stilistică-lingvistică. Am avut repartiție guvernamentală la Craiova, la institut, aici am ținut toate cursurile de limbă. Dar mie-mi place să vorbesc de eșecuri… Boris Cazacu a vrut să mă aducă în corpul de inspectori, când Al. Rosetti era într-o fază de ramolisment (din trei în trei zile Al. Rosetti nu auzea, se spunea). Am fost printre primii semioticieni. În 1968-1969 am ratat examenul de titularizare la București, am rumegat asta opt ore în tren, nu mai vedeam de tristețe, am ajuns la o rubedenie, la țară, am căzut la pat. Aici am descoperit o cărțulie jupuită Antim Ivireanul, era actuală pentru predica la zi a preotului. A fost un semn al destinului. Am șterpelit cartea, eram într-o stare lacrimogenă, mi s-a întins o mână peste timp. L-am anunțat pe Mircea Ciobanu, prietenul meu (cu care am făcut armata și liceul; acum era la Cartea Românească), că scriu o carte, am semnat un contract, mi-a spus că „o să devii un belfer universal”, m-a ținut din scurt, mă tot întreba dacă am scris cartea. Opt luni am scris la această carte de debut dedicată și lui Antim Ivireanul. N-aveam experiența scrisului, a fost un chin de nedescris, dar a meritat… Voi reveni mâine, e târziu.