Marți, 14 februarie 2012. Azi e… Sfântul Valentin, nu știți? Degeaba ați intrat în Uniunea Europeană și în NATO. A, trebuia să trec: Valentine’s Day. Dacă află că nu știți Moș Teacă de la Ambasada SUA (ăla care spunea luna trecută că trebuie să zică mersi toți protestatarii din Piața Universității ai lui „Jos Băsescu!” că nu sunt vânați de lunetiștii de pe blocurile turn; apropo, s-a intrat în a 32-a zi de protest azi, îi puteți vedea pe protestatari zi de zi după-amiază și seara pe camera web de pe Jurnalul.ro)… Cine e acest sfânt? N-o să credeți dar habar nu are nici măcar Occidentul, de unde a venit. Sunt simple legende. „Se spune că împăratul Claudiu (nu contează care Claudiu, un roman tâmpit) era convins că bărbaţii nu vor să se înroleze în armată datorită logodnicelor şi soţiilor, de aceea a interzis căsătoriile. Valentin ar fi fost un martir roman, care în timpul împăratului Claudiu al II-lea ar fi ajutat creştinii şi tinerii care doreau să se căsătorească în ascuns, motiv pentru care a fost condamnat la moarte şi spânzurat la 14 februarie 270”. În alt loc, aflu că Valentin n-a fost spânzurat, ci decapitat: „Preotul Valentin a murit ca martir în anul 268 sau în anul 270, bătut şi decapitat. Datele sunt incerte şi contradictorii”. Nenorocirea e că în Occident s-a ajuns să fie sărbătoriți în 14 februarie nu mai puţin de… şapte sfinţi Valentin. Nu se mai pun la socoteală toți laicii care poartă numele de Valentin și sunt îndrăgostiți. De vină pentru impunerea acestui Valentin… îndrăgostit ar putea fi și… „Shakespeare, care aduce numele de Valentin în actualitatea timpului, numind astfel personajul său din ‘Doi tineri din Verona’, care simboliza fidelitatea, buna credinţă şi dragostea, neîntinate nici de răul din jur, nici de situaţii potrivnice”. Mă doare capul. Cel mai mult îmi place că pe 14 februarie în… Japonia femeile dau bomboane bărbaţilor. Eu, unul, privesc perfect indiferent la isteria de Ziua Îndrăgostiților de azi, importată în România din motive de consum. Nu vezi azi decât inimioare… roșii și felicitări în engleză. Iubirea poate fi legată și de un obiect de lux occidental?

Iubirea? Biată inima me (Cetera inima me, cum cântă Frații Petreuș). Ce să le urez eu aici… îndrăgostiților? Am reținut nu știu de unde o pildă creștină: „Sa fie azi pace inlauntru tau. Ai incredere ca esti acolo unde este locul tau, unde e nevoie de tine. Nu uita de posibilitatile infinite care se nasc din credinta in tine si in ceilalti. Foloseste darurile pe care le primesti, care iti sunt date, si da in continuare altora dragostea pe care o primesti. Fii multumit(a) de felul in care esti tu, asa cum esti. Lasa aceasta intelepciune sa patrunda adinc, pana in maduva oaselor si daruieste sufletului tau cantec, muzica, dans, rugaciune si libertatea de a iubi. Asta exista pentru noi toti.”

*

Într-o zi ca asta de iarnă, mintea nu-mi stă decât la țăranii sinistrați (cu casele și cotețele acoperite de zăpadă, cărora nu li se mai văd gardurile gospodăriilor) și la nesimțirea celor ce ne conduc. Radu Humor are cojoc pentru toți, iar Octavian Mihăescu ar trebui adus în România la țară și pus primar, să fie dat cu capul de pereți de Băsescu și ai lui (citiți-i pe amândoi, vă rog și la Comentariile de ieri și alaltăieri). Personal, împărtășesc scepticismul lui Constantin Dobre: Am mai zis-o si-o repet: din punct de vedere politic, economic si financiar Romania NU mai apartine romanilor. Daca adaugam flagelul coruptiei generalizate, avem tabloul complet al unei Romanii paralizate si blocate pe toate planurile: democratic, institutional, politic, economic, financiar, social etc. Sigur, solutii ar exista pentru iesirea din acest marasm, dar pe alte coordonate materiale, valorice, morale si politice si sub nici-o forma pe starea de fapt de azi, mai mult impusa decat aleasa de-a lungul ultimilor 22 de ani.

***

Ieri am continuat aici mărturisirea eseistului și criticului, istoricului literar și stilisticianului Eugen Negrici (vă rog să faceți legătura cu ce am scris ieri, să recitiți, dacă ați uitat, n-are rost să fac un rezumat), care s-a ocupat de perioada veche a literaturii române – contribuind cu importante studii de specialitate – dar și de literatura română sub comunism (de la așa numitul „proletcultism” din anii 1950 până mai târziu)… Eugen Negrici introduce în literatura română conceptul de expresivitate involuntară, pe care îl va urmări atât in zona literaturii vechi, cât și în cea a poeziei sau a prozei proletcultiste. Conceptul semnifică faptul că, odată cu trecerea timpului, textele vechi, inițial non-literare, se încarcă cu o aură de expresivitate, care le-a transformat odată cu trecerea timpului în texte literare. În aria de studiu a literaturii vechi s-a ocupat de cercetarea nucleelor narative în operele cronicarilor moldoveni Grigore Ureche și Miron Costin și a consacrat o monografie mitropolitului Antim Ivireanu, personalitate extrem de vie a culturii noastre medievale, cum e prezentat. Pe 12 ianuarie, va să zică, Eugen Negrici spunea public: Eugen Simion m-a debutat în presa literară cu un articol despre teatrul lui Slavici (debutează în 1964 în Gazeta literară)… Acum, la 70 de ani mi-am schimbat moleculele și sinapsele, am făcut sute de sinonime în limba română, cu adaosuri, m-am modificat structural, dar atunci… Am terminat, în sfârșit, prima mea carte, pe atunci mai exista ESPLA, speram să apar la ea, m-am prezentat la Mircea Ciobanu cu ea, la prietenul meu, nu? Am terminat cartea, i-am spus furibund. Care carte, s-a mirat Mircea Ciobanu. Cum care carte, am încheiat un contract. Un contract? A, contractul ăla era o cacealma… Era o carte de stilistică, scrisă în 1968, repet – n-a reușit să apară decât în 1971, la Editura Minerva. Am avut timp să redefinitivez cartea de debut, între timp Mircea Ciobanu a trecut la Editura Cartea Românească, am venit la Mănăstirea Pasărea, eu stăteam cu măicuțele, Mircea Ciobanu îmi citea cartea și o corecta și se crucea, el era cunoscător în profunzime al Bibliei. A intervenit Ion Bogdan Lefter (moderator la Cafeneaua critică, la Club A): unii au mers atunci pe impresionism, alții mergeau pe o asimilare a criticii europene. Eugen Negrici: eu am cumpărat cărți de stilistică și de naratologie de la Paris, editorul lor s-a mirat că-mi dau pe ele toți banii luați pe meditații, mi le-a trimis la Craiova. Datorită informației din aceste cărți franceze am avut un monopol în domeniu. Am aprofundat îndeosebi cursurile de lingvistică, am predat ce se putea preda, în perioada asta puteam să fac și critică de întâmpinare – dar n-am făcut, dintr-o eroare. Ăsta a fost destinul meu la Craiova. I.B. Lefter: ați fost la Craiova profesor de literatură, ați fost și decan. Eugen Negrici: m-am ferit de geniile de dugheană ai provinciei, de băutori și de cenacluri (mai pline de informatori decât a fost Cenaclul de Luni, voi erați sub protecție divină: Manolescu-Crohmălniceanu-Martin). Eu m-am izolat, m-au ajutat și ieșirile la vânătoare, dădeam o sticlă de votcă și câștigam bunăvoința secretarului de partid (care-mi făcea semn pe sub masă, să fiu atent, că ăla sau ăla e securist)… Plecam la vânătoare să-mi spăl creierul. Să câștigi pe atunci o pușcă de vânătoare, era o aventură, eu aveam autoritate publică de scriitor și universitar, aveau încredere, trebuia să obții autorizație de vânătoare, din două în două săptămâni eram controlat să vadă dacă țin arma în lada de fier, cu lacăt, legată de zid, să nu poată fi furată lada cu totul. Până să fiu obligat să cumpăr lada de fier, țineam pușca sub pat. Dar s-au înrăit vremurile. Trebuia să cumpăr ladă de fier, dar mi se părea prea de tot. S-a dat alarma. Au apărut „vizitatorii”: unde țin pușca? Era sub pat, dar am spus că e la un prieten cu care mergeam la vânătoare, la un doctor. Mi-am cumpărat ladă de fier, n-a fost chip. Pe atunci gloanțele le făceau țăranii simpli… Mă cultivam cu barbaria acestor țărani care făceau în secret aceste gloanțe, mă încărcam cu energie de la ei, nu mă interesau intelectualii, „ce-a mai zis Manolescu?”. Magazionerul de la colț îmi spunea poezii proletcultiste, învățate fără să vrea în școală și-mi cânta… Am vrut și eu să fiu intelectual, îmi spunea magazionerul. Mai târziu m-a evocat: a, vânătorul ăla care mai scria și critică! Era isteț… Îmi pare rău că n-am avut legături cu I.D. Sîrbu, el mă iubea, dar ce i se juca pe scena Teatrului Național din Craiova era mediocru. Știam ce dinamită ascunde I.D. Sîrbu în sertare, ne întâlneam la lectoratul francez (eram decan). Pe atunci Beșteliu (rectorul lui Eugen Negrici) a fost turnat direct la… Brejnev că era corupt, voiau să-l schimbe – sunteți membru PCR, vedeți cine a semnat demiterea, Elena Ceaușescu, e o datorie să plecați… În 1988 eu mi-am dat demisia din funcția de decan. Eram și așa ultimul pe listă, că sunt fiu de moșier. Pavel Țugui (la București) se scuza că nu pot fi primul pe listă, să ocup postul de rector, aveam cele mai multe cărți publicate dintre toți, eram o adevărată vedetă intelectuală, n-a primit demisia mea, m-au apărat colegii…  I.B. Lefter: după Revoluție ați venit la București, ați devenit cronicarul poeziei românești, v-ați reinventat, remodelat… Eugen Negrici: am o structură de constructor, mi-am dat seama că nu avem o carte critică despre literatura din comunismul primilor ani, am omogenizat totodată literatura veche… Azi, la 70 de ani nici nu știți ce înseamnă pierderea energiei, e greu să te lupți cu bătrânețea, cu boala, nu te mai ajută puterile… Așa se tulbură vinul… Manolescu a făcut „Istoria” la insistența lui Vlasie, dacă nu era editorul, n-o ducea la capăt.

Am plecat înainte de a se termina întâlnirea cu Eugen Negrici. Din mers l-am mai auzit că… românii se miorlăie și că tatăl lui l-a cunoscut pe Radu Gyr Demetrescu – primise ordin pe front să-l pună în prima linie, să nu scape viu, „dar în război poetul a dormit în patul de front al tatălui meu”, jurnalul de front l-a scris Radu Gyr atunci, poetul care a ieșit în 1964 din pușcăria politică orb…