Vineri, 17 februarie 2012. Aud că noul premier a dat ordin să fie scoși din piatră seacă 2 miliarde de euro (1,5 la sută din Produsul Intern Brut), să fie aduși în plus în pușculița statului din evaziunea fiscală, în maximum două luni, „în special din acţiuni împotriva contrabandei cu alcool şi produse vegetale” (interesant, nu din petrol și țigări sau contrafaceri). Și nu pot decât să surâd, pe ce lume o fi trăind? Probabil că serviciile secrete vor interveni în acest sens. Cu aceste 2 miliarde atrase din evaziunea fiscală s-ar plăti prima rată la datoria de 20 de miliarde de euro contractată de Băsescu. Sigur, nu-l doare gura pe M.R. Ungureanu să se arate intransigent.Dar românii știu că evaziunea fiscală, dacă ar fi eradicată, ar transforma România într-o țară prosperă (ea e evaluată și la 40 la sută din PIB; vă dați seama ce mare ispravă ar fi să se împuțineze acum cu… 1,5 la sută). Culmea, tot azi am aflat că România a împrumutat de la începutul acestui an alte 4,6 miliarde de euro, „de doua ori mai mult decat banii imprumutati in aceeasi perioada din 2011, ceea ce inseamna 132 milioane de euro pe zi sau 5,5 milioane de euro pe ora”. Ce înseamnă asta? Disperare, nu sunt bani pentru salarii și pensii, economia nu funcționează, guvernanții sunt niște imbecili care n-au soluții… Ce spune Ungureanu, premierul lui Băsescu: „Avem la dispozitie doua surse importante pentru cresterea veniturilor bugetare si a produsului intern brut: accesarea si gestionarea eficienta a fondurilor europene si combaterea evaziunii fiscale. Avem venituri de 33% din PIB, sub media europeana de 40%”… Accesarea fondurilor europene? N-am atras până azi nici 4 la sută din zecile de miliarde de euro alocate, la mijloc fiind incompetența crasă a actualei puteri. Ca un făcut, azi un nou anunț a produs stupefacție: României i se suspendă 3,5 miliarde de euro din acești bani europeni alocați pentru un „program operațional” (Programul Operațional Regional Dezvoltarea Resurselor Umane) aprobat de Comisia Europeană. Băsescu era convins că vor intra în acest an 6 miliarde de euro din fondurile europene în România, fiind angajate în rambursare: „Directia Generala pentru Ocuparea Fortei de Munca si Afaceri Sociale (DG EMPL) din cadrul Comisiei Europene va emite o decizie de intrerupere a termenului de plata pentru cererile in curs. Intreruperea va fi ridicata de indata ce Autoritatea romana de audit confirma ca deficientele au fost remediate, conform prevederilor Regulamentelor pentru Fonduri structurale”… Nu e de ajuns că România își toacă rezervele strategice acum (de la combustibil la alimente, care trebuie puse urgent la loc), cu stările de urgență nedeclarate din cauza „potopului” teribil de zăpadă, care a pus la pământ inclusiv sistemul energetic.

Altfel, i-am văzut și azi în Piața Universității pe protestatari, în a 35-a zi consecutivă la București (și a 36-a în țară), care cereau Alegeri anticipate și Jos Băsescu – nu-i mai bagă nimeni în seamă, nici măcar o televiziune sau o agenție de știri… Protestatarii își sacrifică sănătatea. Trist.

***

A murit azi poetul boem Ion Nicolescu, la Buzău, Dumnezeu să-l ierte. Mi-a telefonat la prânz Marin Ifrim: voiau să-l mute cu forța într-un spital comunal, fiindcă i se terminase „stagiatura” în spitalul din Buzău. Nemernicia românească, un poet nu face doi bani, ia să fi fost un nou sau vechi nomenclaturist… De ce-a murit, l-am întrebat. Probabil a murit de epuizare… Poate că e mai bine că s-a eliberat așa, murind. Ion Nicolescu nu mai avea pe nimeni care să-l îngrijească. N-are nici o moștenire de lăsat, în afara operei, de care habar nu mai are nimeni (în afara susținătorilor lui din Buzău, în frunte cu Marin Ifrim). De mulți ani Ion Nicolescu era considerat în lumea scriitoricească un cerșetor, boala l-a adus într-o situație de plâns (nu cred că era conștient de decăderea în care se complăcea; era împăcat cu sine, blând, nu se supăra dacă nu-i dădeai bani). Uniunea Scriitorilor, prin Comisia sa socială, din câte știu l-a ajutat constant. Îl rog și pe această cale pe Marin Ifrim să vină cu factura cheltuielilor care se vor face cu înmormântarea lui la Uniunea Scriitorilor, să fie decontată (la telefon mi-a spus că nu-l interesează umilințele legate de decont; el speră să se implice primăria din Buzău în cheltuielile de înmormântare, sper să găsească înțelegere; altceva ar fi fost dacă l-ar fi făcut cetățean de onoare al Buzăului, aceste cheltuieli ale primăriei ar fi fost subînțelese). Ieri, 16 februarie, Marin Ifrim îmi scria (vă dați seama, nu-și putea imagina că a doua zi moare Ion Nicolescu): Dragă Liviu,

    Mă simt dator faţă de blogatarii tăi, o echipă formidabilă, cu avp-işti cu tot, să vă mai zic câte ceva despre Ion Nicolescu. Dacă nu avea “norocul” să ajungă în spital, acum stătea la rândul dezgheţului ca să se insinueze spre lumea de dincolo de băseştii reali. Aflând cine e bolnavul, directorul spitalului, dr. Drăghici, l-a mutat într-un salon mai acătării. Un spaţiu cu frigider şi televizor. Fostul deputat Mircea Costache, aici ar fi multe de spus, l-a vizitat de câteva ori, i-a dus mâncare şi pijamale cu etichetă. Cât timp a fost parlamentar, acest om simplu în sine, i-a dat, lunar, lui Ion Nicolescu, în casch, câte 3-4 milioane de lei vechi. Cu martori, ca să zic aşa. Ca să nu mai spun că, săptămânal, îl trecea prin piaţa centrală şi-i umplea sacul cu alimente. La Buzău Ion Nicolescu şi Ion Gheorghe sunt considerați nişte… scriitori de patrimoniu. Nu ne e ruşine cu ei, dimpotrivă. În clipa de faţă, Spitalul Judeţean Buzău, în ciuda “factorilor de răspundere”, are pe inventar ceva ce nu poate fi inventat. O mare răspundere.

   În aceste două săptămâni de când Ion Nicolescu este internat, a fost vizitat de scriitori locali cu suflete universale. Cel mai uimitor personaj al acestor zile de copcă pe suflet s-a dovedit a fi poetul Teo Cabel, nepotul regizorului de origine buzoiană Nicolae Cabel, director pe la Antena 3, dacă nu mă înşel. Teo Cabel e cea mai mare surpriză literară de după 1989, pentru noi, băştinaşii literelor buzoiene. Din fericire pentru Ion Nicolescu,Teo locuieşte exact vizavi de Spitalul Judeţean Buzău. Maestrul Nicolescu poate servi oricând vrea mămăliguţă caldă. Liviu, acesta e creştinismul nostru. Nu cel al lui Becali cu banul scos din pizda mă-sii. Şi mai e ceva care ţine de magia acestui poet aparent maudit. În spitalul respectiv munceşte la greu un prozator de calibru, vrâncean de-al tău, cum ţi-am mai spus, care, în timpul vieţii sale, nu a făcut decât bine: Valentin Cojocaru. Te îmbrăţişez, cu bine, marin terestrul, nu ăl de pe valurile paparudei băsescu.

Acum Marin Ifrim va avea ocazia să revină… Nu demult a participat la înmormântarea lui Gheorghe Ene, lider optzecist, într-o comună din județul Buzău. Mai mult murim decât trăim. La comentariile de ieri, de aici, am văzut două impresii dure (Octavian Mihăescu și Radu Humor) față de scriitori în general, dar și compasiunea sinceră pentru Ion Nicolescu. Preiau textul lui Tudor Cicu:

Astăzi, 17 februarie, 2012, orele 13,10 s-a stins din viaţă poetul Ion Nicolescu (un veritabil Vărsător), care ne spunea nouă, că „nu e om cel ce nu schimbă lumea”: „Luaţi-ne stele şi păsări de mare/în slava aripilor voastre uşoare/putem să şi râdem dar ce e de râs/în zbuciumul mării în munţii de vis/sub noi se sfârşeşte pământu-n ecou/tristețea e ultimul nostru erou…” (Domnul de la Marea Neagră). Numai, luaţi aminte, la acest poet; pe cât de solitar, pe atât de bizar în peisajul său buzoian! O voce distinctă, irepetabilă… că altora, mulţi ani le-ar trebui să se nască. Să-i murmurăm şi noi versurile, pe care ni le tot repeta în adunările cu publicul, acest Ion Nicolescu, doar-doar, vom auzi şi noi ceea ce Homer numea (în Odiseea) „viersul răspândind o ploaie/ De sunet şi-şi plânge pe Itilos/ tot neamul…”. Redăm şi noi, îngânându-l, dintr-un poem cunoscut al lui Ion Nicolescu: „fruntea noastră ară cerul ca un plug din lemn de fag/ şi pe dealul veşniciei boii voştri ceru-l trag/ noi suntem leagănul lumii noi sămânţa de poeţi/ care nu-i de mântuială dacă vreţi dacă nu vreţi/ trup avem suflet avem trup şi suflet noi suntem/ nimeni să nu-şi taie capul să ne ţină la cherem” (cântul XXVI). Când Ion Nicolescu spunea că „fiecare are un conflict mondial personal”, noi trebuie să înţelegem şi de ce Cehov, din celălalt capăt al acestui continent, spunea: „La om totul trebuie să fie frumos de la haine până la suflet”. Şi azi, mai aştept un Gheorghe Istrate, un Florentin Popescu să dea o carte închinată numai lui, acestui poet de tot singular pe aceste meleaguri. Dacă setea şi foamea de absolut nu pot fi satisfăcute de flacăra celui care scrie (aici, probabil că vom fi de acord cu convingerile lui Sartre, care înţelegea că pe acest tărâm nu se pot înşira doar cuvinte, cuvinte…), păi, atunci, Ion Nicolescu, poetul care a înfruntat doar cu pana sa un imperiu al cuvintelor, înţelege că nimeni altcineva nu avea să ştie decât „El” (mai bine, a înfrunta viaţa şi lumea, în sensul şi nota ei adevărată) cum se scrie poezia adevărată. Ori, devine prin prisma celui care scrie, un purtător de imagine al „comediei” numite viaţă, cu pana celui aplecat asupra colii de scris, prin cele ce avea să-mi răspundă la o ultimă întrebare, ce i-am pus-o la 14 ianuarie 2012: „În Himera literaturii (a lui Ion Lazu şi Ion Murgeanu) se spune că l-aţi făcut nebun pe Nichita sau pe Ion Gheorghe, nu mai reţin! La pag. 206-207, am reţinut că ia-ţi strigat lui Murgeanu: „Nu intraţi la Gazeta literară, acolo e un nebun!”. (Redau din Ion Murgeanu: „Ilustrul personaj negativ de mult mai târziu Ion Nicolescu; autorul de comice şi ironice, cum avea să-l numească Zaharia Stancu însuşi”) Ion Nicolescu mi-a răspuns degajat şi simplu, cu toate că cei de faţă, care nu admiteau să pun tocmai eu întrebări poetului, au vociferat. „Dragul meu! În tinereţe, fiecare am avut câte un conflict mondial personal. Asta, însă, e o viaţă, nu o întrebare!” Era cât se poate de lucid şi raţional. Dumnezeu, însă, n-a ţinut seama de toate astea. Pentru ca semnele, din desfăşurarea vieţii sale, să capete cât de cât o aură mitică, poetul acesta ne aruncă pe toţi în plasa unui Dumnezeu dezamăgit, care plânge în calea sa. Nu degeaba criticii vremii îi apreciau lui Dickens măiestria descrierii vieţii de zi cu zi şi a „lumii celor mărunţi”, dar şi accentele tragico-satirice ale operei sale. Animat de forţa creaţiei directe pe „solul” uman, putem argumenta oricui, că am dat peste autorul ce a dat un imbold cântecului popular, şi „Mioritiadei” din „ţara preafrumoasă a tristelor Marii”, încurajându-i şi pe ceilalţi să fructifice acest nou zăcământ. E ceva mai mult decât o destăinuire a fiecăruia dintre noi, care vine abia acum, să sugereze câte „ceva”, despre înrâurirea scrierilor. Pasărea cu spinul înfipt în piept, din cartea lui McCullogh, nu ştia ce legi implacabile o condusese la sinucidere, dar îşi începea pentru noi călătoria pe care avea să o sfârşească aruncându-se într-un spin, ştiind că va muri cântând. Dar noi, noi cei care ne implantăm singuri spinii în piept, cu fiecare zi în care nu ştim să trăim, noi înţelegem de ce ni se întâmplă pentru că ni se şi întâmplă? Ce grele momente trăim, cei care l-am cunoscut personal, în aceste anotimpuri! Destinul suveran îşi va urma, pe ocultele lui hotărâri, un imprevizibil fir al continuităţii. Poetul Ion Nicolescu va trece peste nemărginirea timpului acesta, aspirând la un lucru care-n veci se va numi: eternitate. Forfota poetică a ţinutului Buzău nu va putea reconstitui, de acum înainte, calitatea şi greutatea unei voci care să-l poate egala multă vreme!

PS. Florentina Tonița îmi trimite pe e-mail, când public pagina de jurnal online de față: „Poetului Ion Nicolescu. La plecare”. Link: http://florentinatonita.blogspot.com/2012/02/poetului-ion-nicolescu-la-plecare.html.

PS. 2. Parcă am presimțit, ieri am publicat fotografii de morminte de scriitori, aici. Public și azi fotografii făcute pe 12 ianuarie 2012 la mănăstirile Pasărea și Cernica. Nu strică să ne mai reculegem.

factura cheltuielilor care se vor face cu înmormântarea lui la Uniunea Scriitorilor