Luni, 16 august 2010. Casa Scriitorilor din Neptun. La plecarea și la venirea de pe plajă, la masa de la intrare îl găsesc pe Călin Vlasie jucând table, se pare că el e campionul de table, mereu i se schimbă partenerii – de la Ilie Constantin la Marius Ghica și N. Prelipceanu (mai era și Constantin Stan, dar a plecat ieri). Optzecistul Călin Vlasie (milionar în euro, patronul Editurii Paralela 45, cu o tipografie ultraperformantă la care vin comenzi și din străinătate, de la vecini, în principal, nu numai de la marile edituri din România) se respectă, merge cu minunata lui familie (doi copii mici, cu drăguța lui soție tânără, foto) la ora 6 dimineața pe plajă… Altfel, pe plajă sau în apa mării nu văd scriitori, fiecare are alt program, ieri dimineață l-am văzut întâmplător pe Alex Ștefănescu (dușmanul meu de moarte, știți) cu soția lui editoare, Domnița (până în 1989, la Editura Albatros, azi își conduce propria editură, intitulată Mașina de scris) – făcea pluta. L-am mai văzut pe plajă pe Ioan Holban, ne-am salutat de departe. Se pare că toți criticii știu să înoate în apele tulburi ale literaturii române, la plecarea din București Eugen Negrici (mare vânător, altfel, alături de Mircea Dinescu) îmi spunea că s-a întors de la Casa Scriitorilor de la Neptun fericit că a putut să înoate în fiecare zi… Atmosfera, aceeași: copii cu laptopuri peste tot ziua, care nu vor să se culce decât după 2 noaptea, puși pe joacă, infernal de gălăgioși, motiv să mă streseze la maximum la clubul la care eu mă retrag de la ora 22.30 să public pagina mea de jurnal online și să actualizez Jurnalul de Vrancea Online (aici la club am wireless stabil). Nu mă mai plâng de sforăiturile vecinului din dreapta camerei mele, e clar că nu mi s-a dat să mă odihnesc nici în această vacanță. O figură aparte e prezența fiului lui Gheorghe Pituț, cu o voce baritonală (venit cu mama lui). La Casa Scriitorilor domină necunoscuții, rude tinere ale scriitorilor (poate copii ai lor, care au copii la rândul lor, eu nu-i știu) sau prieteni ai lor, care nu dau doi bani pe scriitori, în general, nu-i respectă. Nu mai spun că „înainte vremuri” se venea la Casa Scriitorilor și se mai crea (se scriau chiar cărți originale aici)… Camerele (garsoniere și apartamente) au fiecare televizor și frigider, apă caldă la discreție, ușile și geamurile sunt de termopan (e o investiție făcută în anii in urmă), au mobilă nouă, birou și veioze (paturile lasă de dorit, se rup permanent), au și calorifere, dar nu stă nimeni iarna aici. Anul acesta prețul camerei e 90 de lei noi, concurează cu prețuri la cazare din hotelurile de două stele. Dar e preferată Casa Scriitorilor fiindcă e pe „deal” chiar lângă plajă, a fost construită cu cap (nu spun că e singura proprietate a Uniunii Scriitorilor) de Zaharia Stancu în anii 60… 

+++

Acum o săptămână am început aici rememorarea unei experiențe a unei inițieri, plecat în căutarea a cinci puncte energetice din Bucegi (unde poți să intri în contact cu energia universală). Am ajuns la al 7-lea episod, astfel. Cazat pe Platoul Padina-Peștera, am plecat la primul punct de încărcare energetică, la Peștera Ialomicioarei, cine n-o cunoaște? Până în 2006 eu unul n-am știut că ea are înăuntru un asemenea centru de reabilitare energetică universală…

Refăcând traseul, la întoarcere, ne oprim în Sala Urşilor şi încep să caut: “În Sala Urşilor (spune Dumitru Hristenco) există o stâncă numită Ursul mare, sau Ursoaica, iar aceasta creează în jurul său un spaţiu energetic deosebit. Este locul unde vă recomand să vă opriţi şi să meditaţi cât timp veţi considera necesar, obligatoriu pe întuneric, încercând să vă dezvoltaţi propria sensibilitate mai ales în zona chakrei AJNA, cunoscută şi sub numele «al treilea ochi». Când veţi ieşi din peşteră, veţi remarca sigur o schimbare, ceva deosebit”… Caut în Sala fenomenală a Urşilor, compar stalagmitele mari turtite – şi găsesc Ursoaica după o echilibristică riscantă făcută în clarobscur (reflectoarele n-au putere până aici), sunt semne magice zgâriate pe ea şi chiar lumânări arse în cutiuţe de tablă. E o stalagmită de forma unei ursoaice aşezate în fund, care dă senzaţia că se roagă… Doina e fericită, se aşază pe megalit cu palmele întoarse – numai ea ştie ce spune în gând cu ochii închişi, se concentrează, “se încarcă energetic”: şi ăsta e abia începutul! Întârzie în acea poziţie (asemănătoare cu celebrul “lotus”), nemişcată, iluminată de-a dreptul. Am întrebat-o ce trebuie să faci să primeşti această energie universală şi mi-a răspuns că trebuie să nu te gândeşti la nimic! Am încercat şi am renunţat. E culmea, dar cel mai greu e să nu te gândeşti la nimic. “După care trebuie să te concentrezi la o anumită temă”. Nu, mai bine stau deoparte. Chiar nu vreau să mă complic, îmi ajunge energia lumească pe care o am (oricât ar fi ea de slabă) . Începuse să-mi fie frig, mă pătrunsese umezeala, dar nu mă plângeam. Doina îmi repetă, la coborârea spre ieşirea din peşteră, că a intrat în contact (prin practica Reiki) “cu forţele universale”, e convinsă de asta, are semnele ei: îţi dai seama? O cred, e sinceră, deşi n-o înţeleg: e transfigurată, îi prieşte această experienţă, mă bucur pentru ea. Eu, în schimb, sunt un nesimţit, mă cert, nici măcar o vibraţie mentală nu mi-a tulburat pesimismul: ce energie universală e concentrată aici? De ce trebuie să fiu un iniţiat în practici Reiki să o simt? Dacă ea e în chip natural, ar trebui să mă încarce şi pe mine, automat. Ceva nu e în regulă… Mai degrabă ies din peşteră descărcat şi de amărâta mea de „bioenergie”.

Administratorii Peşterii Ialomicioarei sunt doi călugări ai mănăstirii, sunt tot la intrare: nu ne ceartă că am întârziat (se terminase programul de vizită demult), sting doar lumina electrică în peşteră după noi şi intră în biserică. Eu cumpăr lumânări de la chioşcul mănăstirii, îl întreb pe călugărul care vinde aici dacă a auzit de o peşteră a lui Zamolxe, aici, pe munte, deasupra Peşterii şi cum ajungem la ea. Probabil vă referiţi la Grota Pustnicului, e aproape: cum ieşiţi, o tot luaţi la dreapta, ţineţi cărarea – e după brazi, se vede mai greu de jos… Intrăm şi noi după călugări în biserica nouă, mică, o bijuterie şi ascultăm slujba, sunt cinci călugări de toţi, stareţul e bătrân-bătrân, cu o barbă albă până pe piept, slab, abia reuşeşte să articuleze cuvintele, o fi şi bolnav. Ne închinăm, cuvioşi. Iau lumină din biserică şi aprind lumânări afară pentru morţi şi vii.

E devreme, până să se întunece mai sunt câteva ore. Peştera Ialomicioarei are şi ea pereche inversă, în spiritul “perechii de contrarii” (dialectice, unde e o proprietate pozitivă trebuie să fie şi o proprietate negativă; pythagoreicii îi spuneau perechii de contrarii “doime”; mai exact: “principiul tuturor lucrurilor este unitatea, iar din această unitate provine doimea”). Citisem din acelaşi “maestru în Reiki” Dumitru Hristenco că “Toate reperele acestei zone (se înţelege, încărcate de energie universală) din Bucegi reprezintă calitatea Yin-Yang. Peştera Ialomiţei este Yin. Deasupra peşterii se află Grota lui Zamolxe, care constituie elementul Yang”. Interesant… Yin înseamnă puterea feminină, întunecată şi posesivă (îmi amintesc iar de extraordinarul „vagin cu uter”, de-a dreptul posesiv, lasciv, dinlăuntru, de la capătul Peşterii Ialomicioarei, inclusiv cu scurgerile limpezi). Iar Yang – puterea masculină luminoasă şi activă. Existenţa acestei specificaţii în textul lui Dumitru Hristenco cu “forţele cosmice primordiale opuse şi complementare” Yin şi Yang mi-a determinat subconştientul să accepte până la urmă această preumblare după cai verzi pe pereţi prin platoul Munţilor Bucegi, părându-mi-se a fi credibilă toată povestea. Păcat că mie nu mi-a folosit “captarea energiei universale” la nimic. Pe ziua de azi e de ajuns, mă asigură Doina Popa, lăsăm Grota pe altădată. “Maestrul” Dumitru Hristenko atrăgând atenţia că traseul de iniţiere pe care am intrat are regulile lui. Că locurile în sine şi valoarea lor sunt cunoscute “din vremea dacilor, care parcurgeau acest traseu în cadrul unor ritualuri magice de iniţiere, într-un timp suficient pentru a fi conştienţi de schimbările pe care adevărurile aflate aici le-au produs pe calea transformării lor spirituale. În peşteră stăteau 7 ani înainte de a parcurge etapele următoare. Eu, vă recomand minimum o zi pentru Peşteră şi o zi pentru Grotă. Dacă nu aveţi timp suficient, puteţi relua traseul altă dată, chiar şi peste un an, şi va fi mai bine decât dacă parcurgeţi într-o zi tot traseul”… Bine, lăsăm pe altădată Grota. Voi reveni.

PS. Sunt integrate aici fotografii făcute acum la mare, Casa Scriitorilor și plaja de le Nepun, dintre Vila lui Ceaușescu și Olimp.