Vineri, 20 august 2010. Sunt acasă, slavă cerului – ieri am bătut drum de întoarcere la Bucureşti plin de smerenie, după ce mi-a fost călcată în picioare „mândria de a fi om normal” (după care eu tânjesc de când mă ştiu, să intru în lumea oamenilor normali) de un poliţai comunitar, la Eforie Sud. Ca de fiecare dată când plecăm de la Neptun (când mergem la Casa Scriitorilor), oprim la  piaţa din Eforie Sud, de la şosea (nu departe de gara CFR). Am oprit şi în acest an, Doina cumpără legume, fiindcă trebuie să facă mâncare, o dată ajunşi acasă, sau mâine dimineaţă – plus pepeni roşii (1 leu kilul; pe drumul spre Lehliu am luat alţi doi pepeni cu 0,6 lei kilul) şi galbeni (2 lei kilul). Am parcat pentru cinci minute maşina unde am parcat-o în toţi anii când am oprit aici şi… Lovitură năucitoare: am găsit maşina cu o roată blocată! Era abia introdusă o tăbliţă mică de interzicere a parcării aici, fie şi pentru un minut! L-am găsit rânjind lângă maşină pe poliţaiul comunitar şi pe şmecherii de la „parcările primăriei Eforie Sud”, grozav de satisfăcuţi că mai prinseseră un fraier: vă costă 80 de lei deblocarea, daţi-mi cartea de identitate… Vă daţi seama, mi-a pierit tot cheful, pentru mine 80 de lei înseamnă mult, nu m-aş mira să fi primit şi puncte de penalizare! Am plecat spre mănăstiri cu sufletul întunecat, nu atât pentru banii aruncaţi pe fereastră pe amendă, cât pentru rânjetul cinic al poliţaiului comunitar (nici acum, când scriu aici, nu l-am uitat, deşi m-am închinat la atâtea icoane să-mi curăţ sufletul). Tot traseul am fost supărat fiindcă nici de această dată nu am putut să mă bucur până la capăt de zilele de vacanţă, trebuia să am un necaz care să mă trezească la realitate… Am urmat un traseu pe care l-am învăţat pe de rost, de întoarcere la Bucureşti. Peste tot Doina a lăsat numele celor ce trebuie pomeniţi (pomelnice) în slujbele lor de către călugări, hârtie însoţită de fiecare dată de 10 lei. La Mănăstirea din Techirghiol (în toate patru fotografiile inserate aici; mănăstire care aparţine, de reţinut, de  Mitropolia Munteniei şi Dobrogei; ea e casă de odihnă pentru preoţii şi angajaţii Patriarhiei) am întârziat cu ochii pe icoanele ieşite din comun în biserica de lemn neagră, în stil maramureşean (s-a terminat construcţia ei în 1750; uşile împărăteşti au fost pictate în 1730, în judeţul Mureş). Apoi am băut apă la fântâna Sf. Pantelimon, foto (are statuie de bronz, executată de Ion Jalea; vă rog să observaţi aura, nimbul în jurul crucii ţinute de Sf. Pantelimon, prins magic în fotografie) şi la plecare am aprins lumânări. Am plecat de la Techirghiol mai departe pe drumuri cu asfalt nou pus (pentru câţiva kilometri, din loc în loc), cu asfalt plin de gropi, cu drum cu piatră cubică numai hopuri şi cu drum din plăci de ciment, dar şi cu porţiuni de drum cu asfalt excelent: Topraisar-Cobadin-Adamclisi-Ion Corvin-Ostrov. Nu mai pot să mă lungesc, las pentru săptămâna viitoare rememorarea acestui drum.

*

Episodul 11 al „Experienţei unei iniţieri”. Sunt în căutarea celor cinci puncte din Bucegi în care se revarsă energia universală, am descoperit două. În al doilea punct am rămas blocat mental, lovit la cap, intrat în genunchi în tunelul din Grota Pustnicului, care duce la izvorul tămăduitor. Brusc, m-am întors în timp din anul 2006 în anul 1970: sunt la o masă de scris, scriu file de jurnal.

Jurnal: familia mea e săracă material şi prea sărmană cu duhul, nu pot să ocolesc adevărul. Dejunul e un ceai împuţit, băbesc şi scârbos, o felie sau două de pâine neagră, niciodată proaspătă, felii simple prăjite în ulei sau untură, şi şuncă de trei degete grosime, clisoasă, aţoasă. Se adaugă din când în când muştar nisipos, margarină, iaurt vărsat, brânză de vacă fleşcăită sau lapte artificial, prost gătit… Masa de prânz: o supă (mereu plină de morcovi), ciorbă de cartofi sau de fasole, şi numai duminica şi cu carne de porc. Apoi „mâncărica” de cartofi sau de fasole şi, duminica, de carne de porc. Uneori, macaroane imposibile. Cina, „borş” şi „mâncărică” de la prânz, rămăşiţe, iar duminica se adaugă iaurt şi lapte. Cine rămâne flămând, are la dispoziţie pâine neagră (atât de amară!), marmeladă greţoasă şi nuci. În sfârşit, aproximativ în fiecare săptămână, duminica, se gătesc „prăjituri de casă”: gogoşi uscate, plăcinte cât cozonacii în grosime şi lungime, şi clătite umplute cu marmeladă. Asta e totul înspre „gastronomie”, cu mici excepţii de sărbătorile religioase. (Puncte-puncte – mă autocenzurez)

Despre gospodărie. Casa e mică, sărăcăcioasă, îngrămădită (căci, ne reaminteşte tata cu ironie, casa asta fusese planificată iniţial să fie grajd; la casă s-a pus doar temelia, nu se va ridica niciodată mai mult, că nu sunt bani, ne-am resemnat cu această situaţie), nimeni nu şi-ar putea închipui cum atâtea fiinţe (şapte permanent, dar mai stau la noi în gazdă şi verişori dinspre mama de-a doua, veniţi la liceu) pot convieţui omeneşte în ea. Trei camere mici, cu plafonul jos, o bucătărie cu beci şi un jalnic vestibul-antreu, improvizat. O persoană mai înaltă nu poate sta în picioare în camere. Lăsând la o parte sărăcia tristă a camerelor, regret că trebuie să scriu despre mizerie.

(Alte puncte-puncte - altă autocenzură, cât o pagină de jurnal. O fac fiindcă s-au supărat cei din familie, mărturie stau comentariile de mai jos, pe care le păstrez ca atare, chiar dacă nu mai au obiect după ce am tăiat ce a deranjat. Cei din familie au recunoscut în pagina de jurnal din proza mea o realitate nu tocmai plăcută din casa părintească de acum 36 de ani, din 1970. Pentru a face credibilă proza mea, am transpus rânduri de jurnal scris de mine la 20 de ani. Vă reamintesc, în proza mea m-am trezit că aveam 20 de ani, că eram în anul 1970, după ce m-am lovit puternic la cap la intrarea într-un tunel strâmt din Grota Pustnicului, în iulie 2006, la 56 de ani)

Banii sunt puţini în casă, atât de puţini că atunci când tata aduce salariul, mama e nefericită.

Sora mai mare. (Puncte-punte, autocenzură)  E afectată de sărăcia noastră materială. I-ar plăcea să se îmbrace luxos, să pozeze. Îmi pare ambiţioasă, bine înfiptă cu picioarele pe pământ. Deşi nu se arată, e naivă, are complexe. Anul acesta e un an greu pentru ea, are bacalaureatul de dat şi examenul de admitere la facultate, sper să aibă noroc, să-i meargă bine. E sensibilă, are gust artistic. (Alte puncte-puncte, altă autocenzură) (Voi reveni)