Miercuri, 21 iulie 2010. Nu-mi vine să cred, a trecut de ieri o săptămână de când nu am apă rece la baie (apă rece înseamnă să nu poţi folosi nici maşina de spălat, nu numai baia, cu toate cele ale ei; apa caldă trebuie încropită, iar bazinul „scaunului” e gol) – şi asta numai fiindcă o doamnă care se crede nu ştiu cine, nu dă voie să se spargă la ea în apartament „masca” unde e ţeava comună de apă rece fisurată, care inundă apartamentul lui Bogdan Ghiu atunci când e deschisă. De o săptămână folosesc ligheanul, şi asta fiindcă o femeie isterică nu deschide apartamentul! Deşi ştie că stă la bloc şi fiecare depindem unul de altul, la o adică: n-o interesează! Că ea abia şi-a renovat apartamentul! Au fost chemaţi instalatori degeaba, „ce să facem, e baricadată în apartament, să-i spargem apartamentul şi s-o luăm la bătaie?”. Administratorul scării de bloc (fiul poetului G. Alboiu, Daniel) ridică din umeri, a afişat jos la intrare o hârtie în care spune că atâta timp cât „doamna Marinescu” nu deschide, nu se poate face nimic! Preşedintele scării de bloc (soţia criticului Eugen Negrici) a plecat supărată în concediu. Nu mai ştim ce să facem, s-au resemnat toţi cei afectaţi: „cu nebuna nu te poţi pune”. Trăiesc iar în plin paranormal. Ieri noapte s-a tăiat curentul electric toată noaptea (ştiţi că la mine noaptea e zi de muncă, tot actualizez Jurnalul de Vrancea Online), începând cu ora 1. Degeaba m-am urcat pe pereţi… Tot de o săptămână un aparat de aer condiţionat de la nu ştiu ce apartament de deasupra noastră (eu stau la etajul 1), curge, stropeşte geamurile şi scaunele, le murdăreşte şi inundă balconul mic, degeaba pun găletuşe să adune apa, vântul schimbă direcţia condensului. Sunt fleacuri pentru cei ce citesc, dar pentru mine sunt motive noi de enervare şi stres.

 ***

Pomana de şapte ani a mamei mele de-a doua, Elena, la Adjud, sâmbătă, 17 iulie 2010. Întorşi de la cimitir la casa părintească – mobilizare generală la bucătăriile din casa nouă a fratelui Marian şi din casa veche (în mod absurd, am fost asigurat că demolarea ei costă 20.000 de euro). Povestea acestei case bătrâneşti e tristă: până să moară mama mea, tata a cumpărat terenul, pe care a pus temelia casei lui din vis. Înainte să ridice însă casa, s-a gândit să înceapă gospodăreşte, să ridice întâi grajdul (că tata era îndrăgostit de animalele şi păsările de curte, nimic nu-i lipsea la Cantonul 248). A construit un grajd cât o casă, cu trei camere (cu un pod uriaş, în care trebuia să depoziteze fânul şi ciocanii). Fiind grajd, nu i-a pus temelie… Ghinionul vieţii lui: prima soţie (mama mea, Ioana) i-a murit, vremurile s-au stricat aberant, au apărut „întovărăşirea” şi apoi colectivizarea (care l-au obligat să dea la stat pământurile, animalele de tracţiune şi atelajele, dacă vrea să-şi păstreze salariul de şef de echipă la întreţinere de cale ferată; a preferat să rămână singurul care aduce un venit sigur în casă), a sărăcit brusc, s-au născut patru copii (fraţii mei) cu noua soţie, Elena. Copiii au crescut, tata voia să părăsească locuinţa de serviciu de la Cantonul 248 (aflat la 2 kilometri de comuna Adjudu Vechi şi la 4 kilometri de oraşul Adjud), să se mute la o casă a lui la Adjud, să urmeze cei cinci copii şcoala la oraş. Fără posibilităţi să mai ridice casa lui din vis (a rămas doar la nivelul temeliei; azi a fost acoperită parţial de noua casă a fratelui Marian), a transformat grajdul în casă de locuit, i-a adăugat o bucătărie şi o magazie, plus „pompă de apă”. A ridicat în curtea din spate magazii, coteţe, coşarcă şi closete, în faţă a rămas numai peisajul temeliei casei la care a visat tata şi n-a ridicat-o. De necrezut, în fostul grajd, devenit casă, tata şi mama Elena au trăit din 1965 împreună cu copiii lor (tata şi mama aici au murit). Strada pe care e casa-grajd n-a avut apă curentă şi canalizare pe atunci, nici gaz metan… Această casă, fostă grajd, a trecut cu bine la cutremure, dar trebuie dărâmată (la un moment dat se glumea în familie, să o transformăm în muzeu – având eu aici cărţi cumpărate şi reviste, colecţii, care nici nu mai ştiu dacă există, câte au fost mâncate de şoareci şi de câte s-a ales praful).

S-a întins o masă pentru 40 de persoane sub un şopron, în aer liber. După ora 12 a venit preotul, Ionel Dumitriu, s-a făcut slujba de şapte ani de la moartea mamei Elena, s-au pomenit toţi morţii din familie, s-a cântat Veşnica pomenire, s-au sfinţit toate alimentele şi fructele exotice care se dau de pomană separat, iar la final s-a cântat La mulţi ani celor aflaţi în viaţă, pomeniţi (au existat două hârtii scrise, o hârtie cu prenumele morţilor familiei şi o hârtie cu cei vii din familie, pe care preotul le-a recitit, în slujbe separate), s-a legănat altă farfurie mare cu colivă, s-a tăiat alt sfert mare de colac-pască de către preot deasupra icoanei Maicii Domnului, s-a vărsat vin în formă de cruce… Ce-a lipsit? Pastramă de porc sau muşchi, salam de vară, caşcaval, măsline, apoi sarmale şi ardei umpluţi, plus friptură de pui şi salată de varză şi roşii, apoi mai multe feluri de prăjituri de casă, cafea, fructe şi colivă în pahare, de băut la alegere (eu beau ce e nealcoolic). Toţi cei prezenţi, vecini şi rude apropiate sau îndepărtate vin la pomenile alor noştri fiindcă tot ce se găteşte „are gust” (Mariana, soţia fratelui Marian deţine controlul, ajutată de cunoştinţe ale ei pricepute la bucătărie). Inclusiv preotul lasă pomana noastră la final, să mănânce. Între cei prezenţi, Virgil Cobileac, fost coleg de şcoală generală şi liceu teoretic la Adjud, azi profesor, autorul singurelor monografii de care ar trebui să se ţină seama despre Adjud… Am stat lângă preot, mi-a spus că are zile de sâmbătă când merge şi la 35-40 de pomeni, la care abia se apropie de mâncare. Cel mai adesea, când se întoarce acasă de la aceste pomeni rânduite una după alta, îi spune soţiei să-i pună de mâncare. Voi reveni.

 ***

Spuneam ieri, aici, că am fost la o întâlnire (moderată de poetul Gh. Anca, necunoscut mie; mai exact, drumurile noastre nu s-au întâlnit niciodată) la Bucureşti cu 20 dintre personalităţile brăilene. Una dintre aceste 20 de personalităţi era poetul Ronald Gasparic, despre care Vasile Andru a spus că a fost jertfit… Mama lui, Milica Gasparic şi-a evocat fiul şi a recunoscut că a plecat din ţară în Canada (cu soţul şi al doilea fiu) să poată să supravieţuiască, fiindcă în Brăila nu mai putea locui după ce fiul i-a fost ucis (ucis de fiul unui colonel de Miliţie-Securitate). A prezentat o carte dedicată fiului ei, intitulată „Aura de cuvinte a poetului tânăr Ronald Gasparic”, semnată de o profesoară din Brăila, Sanda Tănase (foto coperta). Nu-mi amintesc să mai existe un poet român mort la 21 de ani şi care să aibă parte de o monografie critică (de altfel, singurul în situaţia lui Ronald Gasparic, mort în context tragic şi el, a fost Nicolae Labiş, care a avut parte de monografii după moarte). Milica Gasparic a împărţit şi premiile ediţiei a XVIII-a a Festivalului internaţional româno-canadian „Ronald Gasparic” (probabil ultima) în familia brăileană, poetului Gh. Lupaşcu şi debutantului Dumitru Barău (născut la Adjud în 1939, a terminat filozofia la Iaşi, dar a fost profesor de română la Brăila). Două poezii ale lui Ronald:

Privind o lacrimă de rază

În larg se scufundă

Căuşele palmelor

Scoici ale aducerii aminte

de Sunt. //

Întrebările răspund ezoteric

amplificând imensitatea,

spaţiile părăsesc indiferenţa

gândind. //

Se-ntunecă timpul

şi mai rămân

Om-rază respirând abstract

privind.

Umbră şi eroare

Tu Nimeni //

Şi eu al Nimănui. //

Întreabă! //

Cine mă întreabă? //

Răspunde! //

Cui să răspund?

Ronald Gasparic

PS. Apropo de parastas, de sinucidere, de moarte. Pentru cititorii acestui blog / site (sau ce o fi) care au chef de glumă, îi invit să citească un text de bun augur semnat de Emil Belu (e extraordinar, domnia sa îşi găseşte subiectele viitoarelor sale cărţi aici) – se vor recunoaşte în el! Să dea click pe Parastas antum (şi iar click pe dreptunghiul apărut)