Vineri, 30 iulie 2010. Nu încetez să mă mir – într-o România cu economie sub zero, aflată în pragul incapacităţii de plată, în care se taie salariile bugetarilor cu un sfert, şi pe zi ce trece orice produs cumpărat va deveni un lux, după creşterea TVA cu patru procente, în care se desfiinţează instituţii culturale pe plan local şi sunt lăsaţi pe drumuri sute de mii de români, ce credeţi? În această Românie paradoxală apare o nouă revistă literară de lux! Şi unde – la Satu Mare! Se intitulează Poesis Internaţional (180 de pagini, hârtie cretată, stupefiantă faţă de sărăcia de azi, revistă exclusiv de protocol, care n-are cum să intre pe piaţă, având un preţ inaccesibil; mi-a amintit de revista Academia de Poezie de la Iaşi, pe care am prezentat-o aici). Ce se întâmplă la Satu Mare depăşeşte orice imaginaţie. Citeşte mai departe »

Miercuri, 28 iulie 2010. Mi-a rămas în minte „ca un cui” un comentariu, aici, din 25 iulie al lui Octavian Mihăescu, legat de accidentul de la Tuzla (în care au ars de vii 12 militari performanţi, de la aeronaval, în avionul prăbuşit; probabil făceau parte din trupele de comando), răspunzând mamei din Focşani a unuia dintre cei dispăruţi – că Dumnezeu ştie ce face: Inteleg ca era un perfectionist, un tip sensibil, scria si poezie, sufletul sau putea fi curat, placut înaintea lui Dumnezeu, motiv pentru care l-a si luat prin foc pentru a-l izbavi de focul napraznic in care mai mult ca sigur era bagat, dat fiind meseria si evenimentele ce vor veni la care trebuia lua parte. Pentruca nu mai este timp de vorbarie, Dumnezeu a ales a rupe brutal legatura in care putea fi impins fiul dânsei. Citeşte mai departe »

Marţi, 27 iulie 2010. Scriam că fiul meu are, totuşi… părinţi scriitori – şi că nu se ştie niciodată dacă, o dată şi o dată n-o să se trezească la masa de scris, degeaba refuză azi să audă de literatură („din care nu se câştigă nimic, din contră, dai tu bani să-ţi cumperi propria carte de la editor, să poţi să o împarţi prietenilor”). În definitiv, Laurenţiu, fiul, a început cu poezie (în liceu) şi ar putea să continue cu proză, experienţa vieţii lui ajungându-i să aibă subiect pentru un roman sentimental. Aţi înţeles, afirmaţia de mai sus e numai un „pretext de discuţie”, să prezint fiica unei perechi de scriitori (Vasile Andru şi Irene Talaban, amândoi prozatori) – anume, Tamara Andrucovici. Citeşte mai departe »

Luni, 26 iulie 2010. E a treia zi la rând de când nu ies din casă. Culcat iniţial la ora 5, am avut insomnie, aşa că am revenit la birou să citesc. Să fiu sincer, culcându-mă iar, la ora 8, azi am ascuns telefonul mobil şi am scos din priză telefonul fix – fiind zi de luni, m-am aşteptat la ce e mai rău, să primesc în această dimineaţă vestea prin telefon că trebuie să vin să dau socoteală, să primesc preavizul de concediere (că mai sunt câteva zile şi se termină luna iulie; se va amâna boala până la 1 septembrie?). Ministerul de care aparţin acum a anunţat zilele trecute că fix 476 de posturi vor fi desfiinţate. Vă daţi seama. Mă simt primul vizat (după ce revista Viaţa Românească şi Redacţia Publicaţiilor pentru Străinătate, unde am cartea de muncă, n-au fost preluate în cadrul ministerului în decembrie 2009, când s-a desfiinţat agenţia guvernamentală de care aparţineam). M-am săturat de starea de provizorat social în care mă complac, dar nu am de ales… Citeşte mai departe »

Duminică, 25 iulie 2010. O zi cu o rezonanţă specială, de reper la nivel personal – e ziua de naştere a fiului, Laurenţiu-Ion. Azi a împlinit 35 de ani şi e plecat la Snagov cu prietenii lui (fiecare însoţit de iubita lui; opt) la un grătar „să se distreze”, habar n-am unde exact, dacă au un acoperiş deasupra capului, fiindcă imediat ce au urcat în maşinile lor, în Bucureşti a început să plouă mărunt (o oră). I-am urat să nu aibă parte de ţânţari (cum am avut eu, când am fost, nu mai ştiu în ce an, parte; ţânţarii mă vânau efectiv; de atunci n-am mai călcat în pădurile Snagovului, nici la plajă; am traversat o dată lacul cu barca la Mănăstirea Snagov, de pe insulă, şi n-am mai avut cu ce să mă întorc, barcagii ţigani fugind din cauza unei ploi violente; până la urmă m-am întors cu barca unui călugăr de la mănăstire, pe care l-am plătit dublu). Citeşte mai departe »

Sâmbătă, 24 iulie 2010. Sunt fiert, înainte să vin întârziat la masa de scris, aici, am făcut curăţenia de sâmbăta în amănunt în apartament (inclusiv în balconul mic murdărit de condensul de la aparatele de aer condiţionat de la etajele superioare; n-am reuşit să le detectez apartamentul, au plecat în concediu de odihnă proprietarii sau în week-end şi le-au oprit de ieri; apropo, tot de ieri a revenit şi apa rece la baie, după zece zile de absenţă, mă închin; asta, după ce am avut un dialog nu tocmai plăcut cu doamna care nu lăsa instalatorii să intre la ea în apartament) – afară, la umbră, 33 de grade, în casă 30 de grade. Azi n-am ieşit din casă… Am ezitat să dau aici de gol trei întâmplări personale, care ar putea să intereseze public. Mai exact, am vrut să mă mai gândesc la ele, să le găsesc un rost. Citeşte mai departe »

Vineri, 23 iulie 2010. Sună rar telefonul fix şi mobil – uneori aflu ce se întâmplă în lumea literară (fiindcă, altfel, sunt complet izolat). Azi am aflat (nu vă spun de la cine, fiindcă n-am acordul lui să-l dau de gol; e persoană importantă şi informată, în orice caz) că marele critic oportunist Alex Ştefănescu a plecat cu coada între picioare şi de la revista săptămânală Cultura (cu un picior în partea dorsală din partea directorului Augustin Buzura), unde era senior editor, după ce a plecat la fel de la revista săptămânală România literară (cu un picior  în partea dorsală de la N. Manolescu), unde era redactor-şef. Mare minune, Alex Ştefănescu se crede nedreptăţit în continuare, deşi îşi poartă fesul şi interesul peste tot (el e unul dintre criticii bogaţi ai naţiunii, trăieşte pe picior mare): în ambele cazuri conflictul latent cu cei doi directori ai revistelor săptămânale pomenite e legat de receptarea trecutului comunist. Citeşte mai departe »

Joi, 22 iulie 2010. Sunt melancolic, mi-a telefonat poetul Victor Pencu (care habar nu are de Internet şi computer; abia dacă se descurcă să răspundă la un telefonul mobil abandonat de unul dintre fiii lui) – m-a invitat la el la ţară, la Gâşteşti-Pădureni, judeţul Giurgiu. Am vrut să-l felicit de ziua de naştere pe 29 iunie, când a împlinit 60 de ani, dar avea telefonul mobil blocat. Am aflat că nu s-a putut bucura de ziua de naştere, fiindcă i-a murit mama, şi a tot plâns, mama era iubirea lui (locuiau împreună). Vă amintiţi, l-am pomenit zilele trecute, Victor Pencu e cel ce mi-a distras atenţia de la ultima mea tentativă de sinucidere (pe care am vrut s-o pun în practică la 23 de ani, în 1973, acolo unde am ajuns, lăsat pe mâna lui, la Năsăud), el e cel ce mi-a aruncat în secret sticla de pepsi plină cu Verde de Paris, pe care o luasem cu mine alături de o geantă de mână plină de manuscrise ale mele. Citeşte mai departe »

Miercuri, 21 iulie 2010. Nu-mi vine să cred, a trecut de ieri o săptămână de când nu am apă rece la baie (apă rece înseamnă să nu poţi folosi nici maşina de spălat, nu numai baia, cu toate cele ale ei; apa caldă trebuie încropită, iar bazinul „scaunului” e gol) – şi asta numai fiindcă o doamnă care se crede nu ştiu cine, nu dă voie să se spargă la ea în apartament „masca” unde e ţeava comună de apă rece fisurată, care inundă apartamentul lui Bogdan Ghiu atunci când e deschisă. De o săptămână folosesc ligheanul, şi asta fiindcă o femeie isterică nu deschide apartamentul! Citeşte mai departe »

Marţi, 20 iulie 2010. Sunt coincidenţe. De încă una am avut parte azi… La pomana de şapte ani a mamei mele de-a doua, Elena, în dimineaţa de sâmbătă, 17 iulie, la cimitirul din Adjud, la ora 8.30, cât am aşteptat preotul la mormântul alor mei (preotul s-a împărţit şi la alte pomeni, la alte morminte), am mers nu departe pe alee, la mormântul unui poet ucis la Brăila (şi înmormântat aici, mama lui fiind de loc din Adjud; aici are cavou), Ronald Gasparic, şi i-am aprins o lumânare. A fost ucis la 21 de ani, în luna iulie 1991 de fiul unui fost ofiţer de Miliţie-Securitate, în plină stradă, în urma unor altercaţii – o dramă care a dat peste cap destinul întregii familii de intelectuali (mama şi tatăl poetului au emigrat în Canada şi au cultivat memoria fiului lor, au iniţiat în 1997 pe banii lor, în România, Festivalul internaţional de literatură româno-canadian „Ronald Gasparic”, USR condusă de Laurenţiu Ulici şi Uniunea Scriitorilor din Quebec patronându-l oficial). Citeşte mai departe »

Luni, 19 iulie 2010. A murit Mircea Micu, poet, prozator, dramaturg, la 73 de ani (născut în judeţul Arad). De mai mulţi ani era redactor-şef la revista Literatorul (la care e director Fănuş Neagu), a fost redactor-şef la ziarul Cronica Română, pe când era deja în faliment (dar şi al publicaţiilor care au dispărut demult, Viaţa Capitalei şi Românul, publicaţii pe care eu nu le citeam; am înţeles că a avut emisiuni şi la diverse televiziuni, a condus şi o fundaţie, habar nu am dacă a făcut politică militantă de partid după Revoluţie; a fost premiat al locurilor unde a lucrat, la Asociaţia Scriitorilor din Bucureşti şi la Academia Română). Citeşte mai departe »

Duminică, 18 iulie 2010. Uluitoare coincidenţa propunerii „canadianului” Emil Belu (căruia-i dă dreptate, de necrezut, “germanul” Octavian Mihăescu; vă invit să-i citiţi pe amândoi, dacă n-aţi făcut-o deja) de a-mi face din timpul vieţii pomana, având fire de sinucigaş, că aşa fac oltenii – nu contează că eu sunt moldovean. Sincere felicitări pentru ce aţi publicat aici (umorul intră în regula jocului; sunt texte remarcabile), la Comentarii, pe 15 şi 16 iulie. Le mulţumesc iar amândurora, e grozav să devin la rândul meu personaj în pagina mea de jurnal online… De vineri, 16 iulie după-amiază am plecat din Bucureşti, pe caniculă, pentru a putea fi sâmbătă, 17 iulie la ora 8.30 dimineaţa la cimitirul din sudul oraşului Adjud (250 de kilometri dus), la începutul pomenii de şapte ani a mamei mele de-a doua, „Mama Elena”. Citeşte mai departe »

Sâmbătă, 17 iulie 2010. Pomeneam ieri, aici, de neobişnuita petiţie intitulată „În apărarea lui Varujan Vosganian”, publicată pe PetieOnline.ro, semnată de un necunoscut mie, Codrin Scutaru (o fi un admirator interesat al lui Vosganian), care a adunat câteva zeci de semnături. Petiţie adresată nimănui şi încheiată cu: Vă rugăm să semnaţi mai jos petiţia prin care cerem ca unuia din cei mai importanţi lideri politici ai democraţiei româneşti, dl. senator Varujan Vosganian, preşedinte al Uniunii Scriitorilor, să îi fie recunoscută dreptatea cauzei sale în justiţie şi în opinia colectivă. Cerem, de asemenea, deazavuarea acestor practici staliniste de defăimare a unor personalităţi pilon ale democraţiei româneşti. Ştiţi că Varujan Vosganian e şi prim-vicepreşedinte al Uniunii Scriitorilor din România, prozator de succes, mai nou (cu ultima lui carte dedicată istoriei tragice a armenilor), deşi a fost mereu perceput ca poet. N-am mai pomenit un scriitor cu o ascensiune publică mai eclatantă (sigur, Nicolae Manolescu l-a întrecut, dar e critic; nu contează că s-a retras strategic din politica militantă de partid, să poată să ocupe postul de ambasador la UNESCO), îmi imaginez că în sinea lui se crede un geniu autohton (şi are motive să se creadă, biografia lui de succes stă mărturie). Citeşte mai departe »

Vineri, 16 iulie 2010. Există un site ieşit din comun, se numeşte PetitieOnline.ro, pe care găseşti petiţii la ce nu te duce mintea – şi pe care eşti invitat să le semnezi. Fireşte, poţi tu să iniţiezi o petiţie, de orice gen ar fi (te învaţă cum să o faci pe loc). De altfel, sunt deja categorii de petiţii, n-ai decât să alegi. Ultima petiţie (datată 13 iulie 2010) care mi-a atras atenţia se numeşte „În apărarea lui Varujan Vosganian” – autor, Codrin Scutaru (nu ştiu cine e, nu mă interesează), a adunat câteva zeci de „semnături aiurea-n tramvai”. De cine trebuie apărat Vosganian? De Tribunalul Bucureşti, care a respins acţiunea intentată de dl. Varujan Vosganian ziarului Jurnalul Naţional şi directorului său Marius Tucă pentru articolele defăimătoare publicate în 2006, care au adus daune majore liderului liberal la nivel de imagine, pe plan intern dar mai ales pe plan extern (s-a retras din cursa pentru postul de comisar european). În timp ce dl. Vosganian se afla la Bruxelles pentru discuţii cu preşedintele Comisiei Europene, Jose Manuel Barroso, postul de televiziune Antena 3 a anunţat că, în ediţia din ziua următoare, cotidianul “Jurnalul Naţional” publică un material potrivit căruia senatorul liberal ar fi fost informator al Securităţii. Conform sursei citate, se pretinde că Varujan Vosganian ar fi fost recrutat de unul dintre subordonaţii lui Liviu Turcu, care a lucrat la Centrul de Informaţii Externe (CIE), precursorul SIE, până în ianuarie 1989, când a hotărât să se refugieze în Occident. Mai exact, Varujan Vosganin a fost acuzat că a fost agent acoperit al Securităţii. Citeşte mai departe »

Joi, 15 iulie 2010. Interesantă, substanţială pagina de comentarii la jurnalul meu online de ieri, le rămân dator domnilor Tudor Cicu, Octavian Mihăescu, Un canadian (Emil Belu, îl rog să-mi dea voie să-l deconspir acum), pomeniţi conform publicării. Le mulţumesc pentru timpul pierdut aici cu atât folos. Apare astfel o nouă simbioză de scriere originală şi critică experimentală, în direct pe Internet, de impact, de reacţie online (imposibil de realizat pe suport de hârtie). Va trebui să mă gândesc serios la o carte critică a acestui blog (site sau ce o fi), la o recunoaştere „colectivă” (autor-cititor care devine autor) a actului de creaţie în sine, spontan… Îi dau dreptate domnului O.M. – trebuie să avem mare grijă ce gândim şi ce spunem (sau scriem), fiindcă pur şi simplu cuvintele vor să se materializeze (în ele descoperind sursa: ele vin de la Dumnezeu). Citeşte mai departe »

Miercuri, 14 iulie 2010. S-a sinucis Mădălina Manole de ziua ei de naştere, mi-a spus Doina Popa la telefon (Doina e la Focşani, vine mâine la Bucureşti – sper să n-o deochi; data trecută am scris tot aşa că vine mâine şi n-a mai venit; am acest talent să anulez orice anunţ sigur), după-amiază. Eu, care nu deschid televizorul decât seara, la 19, nu ştiam. Azi am avut chiar o zi tâmpită, ratată total: culcat dimineaţă, după ora 6, am aţipit un sfert de oră, după care m-am trezit şi n-am mai reuşit să adorm, adică am avut insomnie (e ciudat să scriu aici că am avut insomnie de dimineaţă), degeaba m-am zvârcolit în pat. Mă bântuie gândurile negative legate de lumea literară, ţâşnesc pur şi simplu, mă trezesc din somn, dar asta e numai impresia de suprafaţă. Citeşte mai departe »

Marţi, 13 iulie 2010. Nervozitatea transmisă astral (conform Uraniei, pentru această săptămână) se confirmă în aceste zile, predicţia are legătură şi cu discuţiile legate de locul meu de muncă bugetar (ministerul de care aparţin a dat ieri public de gol măsurile draconice luate, inclusiv la a economisi curent electric, dar abia în zilele care urmează va face cunoscut conţinutul organigramei, cu cei ce vor fi concediaţi). Vă daţi seama, numai de literatură nu-mi mai arde… Apropo de terenul literar pe care se află acest site / blog sau ce o fi. Vă rog să faceţi un efort de admiraţie şi să nu-mi mai cereţi să justific „baza ştiinţifică” a subiectelor literare propuse de mine aici, viziunile sau tâmpeniile care au acoperire estetică. Dacă eu scriu aici că azi am fost la redacţia Viaţa Românească, două staţii de metrou, zburând la suprafaţă la joasă înălţime în viteză, nu ca un pescăruş leneş de Dâmboviţa, şi că lumea care m-a văzut zburând şi-a făcut cruce şi s-a frecat îndelung la ochi, crezând că are vedenii, trebuie să mă credeţi pe cuvânt! Citeşte mai departe »

Luni, 12 iulie 2010. S-a terminat Campionatul Mondial de Fotbal (din Africa de Sud), timp de o lună timpul liber al omenirii îndrăgostite de fotbal a fost ocupat în chipul cel mai plăcut, cu vizionarea unor meciuri de care ai parte o dată la patru ani (din păcate, eu n-am avut atâta timp liber la dispoziţie să le urmăresc, doar fugitiv le-am conştientizat). O problemă serioasă a omenirii civilizate e asta, a tocării timpului liber cu ceva plăcut – majoritatea stă la televizor, la telenovele, la sport sau la ştiri. Restul, caută distracţii în cluburi de noapte, alţii se relaxează în parcuri sau săli de fitness. Eu îmi ocup tot timpul liber, de când mă ştiu, cu literatura (citit-scris). De când e televiziunea liberă stau la ştiri exclusiv seara (rar, la emisiuni politice în direct), mai rar la câte un film artistic şi mai des la un film documentar sau la o partidă de fotbal a echipelor româneşti în cupele europene sau ale echipei naţionale. De fapt, eu nu mai am timp liber – taman la vârsta când ar trebui să opresc motoarele şi să stau cu ochii pe pereţi (ştiţi că seara şi noaptea, zilnic, obligatoriu, le pierd cu actualizarea blogului şi cu actualizarea Jurnalului de Vrancea Online; dimineaţa încerc să dorm, şi după-amiaza, când nu merg la redacţia Viaţa Românească, mă achit de obligaţiile literare), eu mă omor cu firea. Când apare posibilitatea plecării de acasă, a ieşirii din Bucureşti (pentru o zi sau mai multe zile), mă dau peste cap… Citeşte mai departe »

Duminică, 11 iulie 2010. Nici ieri, nici azi nu am ieşit din casă – îi invidiez pe toţi cei ce nu stau ca proştii prizonieri în propriile case la sfârşit de săptămână, din neputinţă (e adevărat, cei cu casele inundate până la acoperiş zilele acestea, după ruperea digurilor pe Dunăre, ar da orice să rămână în casele lor şi la sfârşit de săptămână; case care se vor ruina pentru totdeauna; vor fi obligaţi să o ia de la capăt; îi mulţumesc lui Dumnezeu că m-a ferit până azi de o asemenea năpastă). Mi-am distras atenţia de la nemulţumire mele (care se pot transforma în frustrări, repetându-se), ieri şi azi cu obligaţiile literare pe care le am, m-am resemnat. De altfel, voiam să subliniez azi, după ce am scris ieri că e o coincidenţă între păstrarea norilor de ploaie diluvieni deasupra României şi supărarea neagră a românilor pe guvernanţii care ne sărăcesc aberant (prin tăierea a 25 la sută din salariile bugetarilor şi scumpirea preţurilor prin creşterea TVA cu 5 procente, apoi cu anunţarea impozitării tuturor veniturilor, inclusiv a celor minime garantate de stat), să subliniez că după o lună neagră de supărare românii se învaţă cu gândul, se resemnează „că aşa a vrut Dumnezeu, cu el nu putem să ne luptăm” şi reintră în normal. Urmarea? Cerurile României se vor degaja… Citeşte mai departe »